Într-o comunitate de romi din judeţul Dâmboviţa, numărul copiilor care vin la grădiniţă creşte de la an la an, iar abandonul şcolar a fost redus aproape la zero. Este o poveste fascinantă despre ambiţie şi speranţă, în care o mână de oameni săraci se străduiesc să spargă toate prejudecăţile construite pe seama lor.
Suntem pe 14 septembrie 2015 şi o dimineaţă blândă se întinde peste jumătatea de nord a Câmpiei Române. Toamna pare încă departe. E prima zi de şcoală şi pe marginea şoselelor sunt grupuri de copii care înaintează grăbiţi, însufleţind satele răzleţite pe câmpuri. La Iazu, o aşezare de peste 3.000 de locuitori, cu toţii de etnie romă, zorile s-au ivit într-o hărmălaie generală. Oamenii s-au strigat mai întâi peste garduri, îndemnându-se unii pe alţii, apoi au năvălit pe uliţi cu copiii târâş, trăgându-i de mână sau cărându-i în spinare ca pe nişte saci cu cartofi. Strada principală s-a umplut de lume şi a devenit agitată ca un bulevard de metropolă. Nimeni n-a mai rămas prin curţi. Babele au ieşit şi ele la porţi, iar bărbaţii vin în urma muierilor, înaintând cu acea hotărâre specifică oamenilor care au de rezolvat treburi importante. Ajunşi în mijlocul satului, unde se află grădiniţa şi o şcoală cu clase primare, oamenii nu mai au răbdare şi încep să strige din drum, anunţându-şi sosirea: „Domn director! Domn director, ieşiţi afară că noi am venit cu copiii!“. Directorul Gheorghe Ion, învăţător vechi, cu părul alb pe la tâmple, nu se pierde cu firea în faţa acestei mulţimi care invadează curtea. Afară, pe iarbă, sunt instalate mese una lângă alta şi ţiganii (nu e nimic peiorativ în cuvântul acesta!) se aşază la coadă ca să-şi înscrie copiii la grădiniţă. E o imagine rară pentru comunităţile defavorizate din România, indiferent de etnia locuitorilor care le populează. Sărăcia şi ignoranţa părinţilor îi ţin pe copii departe de educaţie, iar statul n-are nicio strategie eficientă prin care să combată această catastrofă care se agravează de la an la an. Avem una dintre cele mai mari rate ale abandonului şcolar din Europa (18%) şi suntem ţara care investeşte cel mai puţin în educaţia preşcolară din toată Uniunea Europeană (0,35% din PIB). Între cele două statistici există o legătură directă: lipsa educaţiei preşcolare este una dintre principalele cauze ale inadaptării care provoacă ulterior abandonul.