Moldova şi Muntenia s-a făcut sub presiunea forţelor de ocupaţie austriace în mai puţin de 3 luni (decembrie 1855, februarie 1856), iar de facto după 1865 (prin răscumpărare), la aproape 100 de ani distanţă de abolirea sclaviei rromilor în Bucovina, Banat, Ardeal şi Basarabia. Istoria abolirii sclaviei rromilor începe în 1782, când 173 de sclavi rromi fugiţi din Bucovina austriacă au fost arestaţi în districtul Hont (acum Slovacia), condamnaţi şi ucişi de administraţia locală, sub acuzaţia falsă de canibalism. Cazul a făcut vâlvă la nivelul întregii lumi, iar Grellmann a publicat celebra carte-manifest contra “pericolului ţigănesc”, fapt care a silit un răspuns faţă de opinia publică. În 19 iunie 1783 decizia imperială a fost eliberarea sclavilor rromi din ţinuturile româneşti suzerane şi stoparea ipocriziei integrării marginale a rromilor, începută de Maria Tereza cu 25 în urmă (1758). În 9 octombrie a aceluiaşi an, împăratul Iosif decretează „De Domiciliatione et Regulatione Zingarorum” (Despre sedentarizarea şi gestionarea ţiganilor), dar care vor fi interpretate haotic şi va însemna începutul destructivelor politici de colonizare internă, prin asimilare – încă actuale.