e-o coamă înfoiată de pământ, câteva sute de rromi, dintre care jumătate sunt copii, trăiesc desprinşi de timp. Majoritatea caselor sunt însăilări din nuiele şi lut de un galben-ars care se desface în băşicuţe seci. Uneori, pur şi simplu se surpă sau ard ca torţele. Când intri, căldura şi mirosul îţi lipesc instantaneu epiglota de cerul gurii. Copilaşii sunt peste tot, printre pui de căţei, găini, buruieni aţoase, cai, rufe şi praf. O fântână verde se ridică viguros la o margine de drum, îmbietoare ca o promisiune electorală. Aerul moale şi muştele se împletesc şi se generează reciproc – de fapt, senzaţia exactă e că muştele sunt al doilea aer. Bine aţi venit în realitate – aici e Dealu Burla, Suceava, una dintre cele mai sărace comunităţi din judeţ. Burlă înseamnă glumă, minciună. Locul este parcă predestinat. Aici, un copil mănâncă, de obicei, o singură dată, seara, şi se bucură dacă îi scrii numele pe o foaie de hârtie şi i-o dai lui de tot. Ca şi cum i-ai fi dăruit o jucărie grozavă. Aici, acum o vreme, o fată a cerut anticoncepţionale, să nu mai tot rămână gravidă. I s-a explicat cum să le ia. Le-a înghiţit pe toate în aceeaşi zi. Aici, speranţa se măsoară în alocaţii şi indemnizaţii. Tot aici, fetiţe de câţiva ani umblă desculţe, prin colbul drumului, în rochiţe murdare de prinţese. Altele poartă papucei de plastic albastru, chinuitor.