Am publicat zilele trecute un material despre protestul ţiganilor din cartierul Dej Triaj, un articol care a dat naştere unui adevărat război, sute de comentarii, acuze, laude şi ameninţări. Bineînţeles, mi s-au solicitat şi explicaţii, pe care, chiar dacă nu mă simt nevoită să le ofer, le-am expus în textul de mai jos. Dacă sunteţi cu adevărat interesaţi, vă recomand să-l citiţi până la capăt. Dacă citiţi doar primul paragraf, aşa cum mulţi au făcut şi în cazul editorialului de săptămâna trecută, mai bine închideţi pagina, dar vă abţineţi de la comentarii.
Din startul locului vreau să dau asigurări că intenţia acelui articol, unul în care mi-am expus şi impresiile personale, opinia mea faţă de situaţie, nu a fost de acuza o întreagă etnie de nişte fapte, nu am făcut-o şi nu am vrut nicio clipă să generalizez sau să denigrez o întreagă etnie sau comunitate pentru acţiunile şi faptele unui grup restrâns de persoane.
Despre toleranţa şi intoleranţa mea, ca persoană
Mă consider şi sunt considerată o persoană tolerantă. Printre amicii mei se află şi unguri, şi ţigani, poate şi homosexuali, unii dintre ei chiar prieteni buni. Îi accept pe toţi, cu bune şi cu rele, şi consider că fiecare este liber să-şi trăiască viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Atâta timp cât nu-mi afectează negativ viaţa mea şi activitatea.
Sunt de acord cu căsătoriile persoanelor de acelaşi sex, chiar şi ca acestea să adopte copii. Sunt de acord cu instituţiile de învăţământ în limba maternă, dacă asta îşi doresc cei care le urmează şi părinţii lor. Sunt de acord cu primirea imigranţilor în ţara noastră, dacă prin asta se dă o mână de ajutor şi nu ne afectează ţara. Sunt de acord cu practicarea oricărei religii, sau cu cei care n-au nicio religie, pentru că cred că fiecare e liber să creadă în ce vrea el şi să se roage cui vrea. Sau să nu se roage.