Fiul meu tocmai a împlinit 22 de ani. În seria aniversărilor unei vieţi, nu pare a fi mare lucru. În sensul că, evident, vîrsta de 18 ani îşi avea conotaţiile ei; precum şi 21, în varianta americană. Pe cînd 22…
Şi, totuşi, pentru generaţia noastră cel puţin, cifra nu e lipsită de semnificaţii. 22 decembrie 1989 e considerată (desigur, cu toate întrebările şi controversele) ziua victoriei Revoluţiei, dacă putem s o numim aşa. Din perspectiva generaţiei mele, studenţi pe atunci, care au ieşit, în mare parte, în stradă, o s-o numesc aşa, fără să judec prea mult termenul – pentru că aşa am simţit-o. Aşa am simţit-o pe 21 decembrie, cînd am ieşit în Piaţa Universităţii, cu mai toţi colegii mei, foarte casual, ca şi cum ar fi fost ceva de la sine înţeles. Şi cînd am fugit de acolo în noapte, după ce soldaţii au început să tragă în jos, asta a fost. Precum şi a doua zi dimineaţa, cînd am văzut trupele pe străzi şi am auzit de numărul mare de răniţi. Şi în haosul-exaltare din zilele următoare, în care ne fofilam pe lîngă clădiri, evitînd arme imaginare sau nu, ori făceam patrule împotriva teroriştilor imaginari şi ei.