Weekendul trecut a fost meci mare în Liga a patra de fotbal: Steaua a jucat cu Rapid. Chiar dacă rivalitatea dintre cele doua echipe este arhicunoscută şi, nu de puţine ori, meciurile dintre cele două echipe au devenit un etalon al frumuseţii fotbalului, jocul de sâmbătă va rămâne în istorie ca un simbol al grotescului şi al urii împroşcate fără nici un discernământ. Recunosc că mi-e greu să mă obişnuiesc cu prea-cunoscutul „Am avut şi vom avea mereu/Boală pe ţigani“ sau cu invitaţia de a experimenta o „Muie“ (scuze de cuvânt, însă este o citare) la fiecare atingere a balonului de către un jucător din echipa pe care o susţii. Şi mai greu îmi este să accept glorificarea lui Antonescu şi dorinţa cântată ca „toţi ţiganii să moară“; e ciudat să fiu nevoit să explic nepotului meu că „Moarte lor/moarte lor/moarte giuleştenilor!“ e un cântec de galerie şi că nu ar trebui să se teamă în vreun fel. E absurd să trebuiască să spun soţiei mele, cu care sunt la meci pentru a ne bucura de spectacolul fotbalistic, să-şi ţină respiraţia şi să nu tragă aer în piept pentru a nu inhala gaz. Nu văd nicio legătură intre sport şi banner-ul „Asia Express“ – mai bine se filma în Giuleşti / Junglă urbană, colibe şi peşti“ şi nu înţeleg de ce cerem fair play pe teren când noi promovam, în tribune, ura.