A fi ţigan nu este o identitate etnică, ci o breaslă (căldărar, argintar, lingurar, fierar etc.), o meserie prea învechită (obsolecentă) şi un totem. A fi ţigan înseamnă a fi o fosilă vie din vremurile primitive ale omului, a fi un zombie, un cadavru viu. Nici iubit, nici urât, ci tratat cu indiferenţă sau toleranţă controlată, dacă nu invadează lumea reală.
Or, dacă vrei să ai încredere în oameni, fă-i mai întâi să aibă încredere în tine; dacă vrei demnitate şi recunoaştere, respectă demnitatea celorlalţi şi recunoaşte-le meritele! Fii activ, nu reactiv, fii sensibil şi empatic, nu sentimental şi patetic! Mizează pe sentimente, nu pe resentimente, dacă vrei să fii iubit, iubeşte!
O stafie umblă prin Europa”:este ţiganul care parcă ar vrea să devină rrom. “Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfânta hăituială împotriva acestei stafii“, o fantomă, nălucă, strigoi al istoriei, “om de departe” (neom, subom) în căutarea haotică a părţilor lipsă din sine: corpul&umbra. Fără formă (structuri şi reţele de comunicare) şi fără conţinut (fond cultural propriu), ţiganul este sortit să fie un “rrom fără corp” şi un “rrom fără umbră”, o iluzie, un spectru.
Dacă nu-ţi convine cum este ordinea lumii în care trăieşti, fă ce poţi: sau schimbă-ţi dorinţele sau solidarizează-te şi schimbă lumea!