Mai mult de 900.000 de români trăiesc în mahalale, case din zone istorice şi ghetouri închiriate de autorităţi ca locuinţe sociale, deşi oficialii ştiu că infrastructura este inexistentă, se arată într-un amplu raport al Băncii Mondiale.
Creşterea economică a României nu s-a tradus într-un trai mai bun pentru români. „Hărţile sărăciei”, realizate de Banca Mondială într-un amplu raport, arată că peste 900.000 de persoane (4,5% din totalul populaţiei), trăiesc în sărăcie extremă în zonele marginalizate din România (3,2% din mediul urban şi 6,2% din populaţia rurală). Iar acest procent nu se regăseşte în statisticile oficiale ale autorităţilor. „Zonele urbane marginalizate sunt zone urbane sărace, izolate din punct de vedere social şi care nu sunt reflectate în statisticile privind ratele de sărăcie calculate la nivel de localitate sau judeţ”
Zonele marginalizate sunt adevărate pungi de excluziune socială care concentrează persoane cu nivel scăzut de educaţie (populaţia în vârstă de peste 15 ani care nu a absolvit mai mult de 8 clase), stare precară de sănătate, număr ridicat de copii, de obicei fără niciun fel de loc de muncă şi care locuieşte în condiţii precare. Astfel de zone sunt descrise de către populaţia locală drept „focare de infecţie”, ignorate de experţii în sănătate. „În multe cazuri, locuitorii acestor zone au şcoli segregate, la care numai familiile sărace îşi duc copiii şi locuiesc în blocuri de proastă calitate sau în mahalale, marcate de teamă şi mici infracţiuni. Puternica stigmatizare cu care sunt asociate aceste locuri, pe lângă lipsa sau slaba calitate a serviciilor (educaţie, sănătate, infrastructură) reduc drastic şansele populaţiei de a scăpa de sărăcie”, atrage atenţia Banca Mondială.
În ghetouri, pumnul face legea Studiul vorbeşte despre zone de tip ghetou, unde pumnul face legea, copiii trăiesc în condiţii insalubre, supraaglomerate, construite pe timpul comunismului pentru muncitori. „Comunităţile de tip ghetou sunt fragmentate între proprietari şi chiriaşi, între „cei răi” şi „cei cuminţi”, între lideri autoproclamaţi care se impun prin legea pumnului şi cei „slabi”. Utilităţile fie lipsesc, fie au fost deconectate din cauza facturilor neplătite. Locuinţele sunt adesea dărăpănate, cu cărămizi care stau să cadă, acoperişuri fisurate, şi infiltraţii când plouă. Condiţiile de trai extrem de proaste (umezeală, igrasie, frig, mizerie, gândaci) pun în pericol sănătatea majorităţii locatarilor din zonă. (…) Cu toate acestea, autorităţile locale închiriază aceste clădiri cu titlu de locuinţe sociale familiilor sărace. Infrastructura este aproape inexistentă”, atrage atenţia Banca Mondială. Spre exemplu, în cartierul 1 Mai din oraşul Călan, singura infrastructură disponibilă este un hidrant – singura sursă de apă pentru întregul cartier.