Corabia are 46 de ani şi a venit în Italia prin 2002. Şi-a luat soţul şi pe cei doi copii şi a ales să muncească, chiar dacă a trebuit să ascundă faptul că e de etnie romă. În România, spune ea, nu-i angaja nimeni ‘pentru că erau ţigani’. Diferenţa e că, în Italia, nu-i ştia nimeni şi s-au declarat români.
Şi-au improvizat barăci pe post de case, au dormit în corturi, în tabere, pe unde apucau, şi o luau tot timpul la fugă când venea poliţia. România încă nu era membră UE şi nu existau politici publice de protejare a minorităţilor. Soţul ei şi-a găsit de muncă imediat, în construcţii, iar ea, după cam un an, în menaj. Cu timpul, şi-au găsit o casă mai acătării şi au putut să crească deja patru copii.
În 2014, a obosit să mai fugă şi să se mai ascundă. Nu de poliţie, ci de propria etnie. ‘N-am mai putut să mai rezist şi să ascund că sunt ţigancă. Aşa că m-am declarat ţigancă, am făcut un curs de mediator cultural şi acum asta fac’.
Face, practic, ce ar fi ideal să facă omul în mod natural. Să înţeleagă culturile din jurul lui, faptul că oamenii sunt diferiţi şi că nu trebuie îndepărtaţi pe criterii rasiale.
Acum îi e bine, atât cât se poate. Are rezidenţă italiană şi locuieşte într-un adăpost protejat în Milano, iar copiii – Alin, Mihăiţă, Romina şi, cea mai mică, Safira – toţi merg la şcoală. Fata cea mare, Romina, doar ce a trecut în clasa a IX-a, după ce şcoala i-a acceptat un eseu, culmea, despre romi.
‘Au fost discriminaţi şi copiii mei. Dar le spuneam să ţină capul sus: «Chiar dacă ei îi spun că eşti ţigan, tu trebuie să mergi înainte, să te bucuri». Au suferit şi veneau plângând acasă. Am zis «şi ce dacă sunt ţigancă, nu are importanţă că sunt desconsiderată în societate, şi dacă copiii mei ajung la Boston, tot desconsiderată sunt în societate»’, spune Corabia.