Mulţi cred că termenul „rom“ e un moft postdecembrist. Denumirea însă era folosită deja în anii ’50: „Cei şase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o bandă tuciurie de lăutari care cîntau înfocat“ (Viaţa Românească, 1952). E o frază care redă destul de bine atitudinea românească faţă de „problema romă“: din spatele unui menajament terminologic – suntem amabili, spunem „romi“, nu „ţigani“ – răzbate condescendenţă şi imperativul absorbţiei în clasa muncitoare, al integrării în societatea „multilateral dezvoltată“.Günter Grass vorbeşte despre „voioşia ţiganilor în faţa disperării“. Ceea ce îmi aminteşte de „hazul de necaz“ al românilor, de o atitudine specială în faţa adversităţii. Nu ştiu dacă e un dat universal, o virtute a oropsiţilor de pretutindeni sau un dar aparte, pe care romii şi românii îl împărtăşesc. Şi nu ştiu cine l-a împrumutat de la cine, dar, în tot cazul, a fost o „laşeo buchi“,adică o „treabă bună“.