Deşi dezideratul acesta rămâne, ar fi momentul ca mimozele luptătoare împotriva discriminării să găsească şi un punct de echilibru.
Câteva amintiri disparate de la un vechi amator de sport:
1960. Jocurile Olimpice de la Roma. Wilma Rudolph face senzaţie, câştigând titlurile la 100 m, 200 m, 4X100 m. Toată lumea a numit-o “gazela neagră”. Nu “gazela de culoare”, sau “gazela afro-americană”, ci “gazela neagră”.
1964. Jocurile Olimpice de la Tokyo. Cel mai rapid om al momentului? Bob Hayes, un alergător cu o forţă ieşită din comun. “Uraganul negru” a zguduit Japonia, ţara taifunurilor. “Negru”, oameni buni!
1966. Ştire de senzaţie din atletismul “Bătrânului Continent”. Primul campion al Europei cu pielea de culoare închisă. Roger Bambuck, originar din Guadelupa. Afro-francez! De fapt, “negru” fiindcă până atunci, n-au mai existat campioni europeni afro-britanici, afro-germani sau afro-sovietici. “Negru”, oameni buni.
1968. Prima finală olimpică de 100 m cu atleţi de culoare în întregime. Trei americani, doi jamaicani, un canadian, un francez (acelaşi Bambuck) şi un malgaş din ţinutul care l-a adăpostit pe Radu Mazăre. Senzaţional: “Finala neagră”! S-a supărat cineva?
1972. Vorbind de supărare, cercul se închide cu “gazela neagră”, Wilma Rudolh. Wilma şi-a găsit urmaşa: Alice Annum din Ghana. Clasată pe locul VI. “Îmi pare rău că favorita mea din Ghana, nu a devenit noua «gazelă neagră»”, zise marea gazelă afro-americană. Încă odată: apropo de supărare. Uite aşa, au mai apărut “uragane” şi “gazele”, fără ca lume să se supere. Şi fără să ne transformăm, masiv, în rasişti.
“Rasist” a fost Cristian Ţopescu. Vă vine a crede? Renumitul comentator al TVR a fost suspendat de regimul Ceauşescu în 1976 pentu că, într-o transmisie de la Olimpiada din 1976, a citat un studiu al unui antropolog de peste Ocean, care explica, pe considerente anatomo-morfologice de ce negrii sunt atât de buni la atletism şi mai puţin buni la nataţie. În vremea dictatorului din Scorniceşti, Ţopescu n-avea cum să-şi imagineze că o asemenea acţiune poate fi considerată rasistă.
Acum, în secolul XXI, dacă îi spune cineva “uraganul negru” lui Usain Bolt, este categoric “rasist”. Poate că sprinterul nu-şi bate capul să protesteze, sunt zeci şi zeci de organizaţii de mimoze senzitive care se ocupă de chestii de acestea, dar în mod clar, nu se simte bine auzind vorbindu-se despre culoarea epidermei sale. În schimb, este clar că Bolt a fost măgulit de apelativul-joc-de-cuvinte “Insane Bolt” cu care a fost gratulat. Bine-bine, nebun e OK, dar de ce nu negru?
Ulterior, termenul acesta de rasism s-a extins: nu-i frumos să vorbeşti despre lituanianul Arlauskis sau de bulgarul Iliev, deşi sunt la fel de euro-albi ca şi noi şi chestia asta n-are nicio treabă cu rasismul. Cât despre “rromi” ce să mai spunem? Românii noştri trag multe ponoase de la confuzia asta, însă nu este “politically correct” să le spui “ţigani”. Culmea ironiei este că mulţi oameni mai puţin înzestraţi la capitolul cultură generală susţin că arabii sunt “antisemiţi”, deşi sunt la fel de semiţi ca şi evreii (pardon, cei de religie iudaică). Iar fenomenul se extinde: francezii nu mai permit să se spună “maman şi “papa”, ci “parents” ca să nu fie lezaţi cei LGBT, iar “feminiştii” cu cromozomi XY cer ca fetele să joace şi ele cinci seturi ca şi băieţii, inspiraţi de patimile Simonei Halep de la Australian Open. Şi uite-aşa, o să ne trezim că suntem rasişti dacă vorbim despre “brunetul” George Ţucudean sau de “blondul” Vlad Măcicăşan.
Este adevărat, secolul XX a fost, pe lângă secolul vitezei, şi secolul discriminărilor. Politica de apartheid a regimurilor din Africa de Sud a fost condamnată de toată lumea, inclusiv cea sportivă, care nu accepta interdicţia pentru negri de a se confrunta cu albii pe aceleaşi arene. Ca urmare, însă, şi din nefericire, chiar şi în mileniul trei se mai practică pe acolo un rasism pe invers (numit prosteşte “discriminare” pozitivă), în care se impune de sus un anumit număr de rugbişti negri în naţionala “Springboks” (deşi sportul cu balonul oval are o popularitate redusă în rândul populaţiilor de culoare din Africa de Sud).
E adevărat, popularitatea “gazelei negre” a fost crescută şi ca o reacţie la rasismul care mai predomina, în vremurile acelea, în SUA. Este adevărat că sloganul FIFA “No to racism!” este mai actual ca oricând, din moment ce oribila galerie a echipei Lazio îi trimite la Auschwitz pe suporterii Romei. Însă “rasist” nu este acela care spune că Mario Balotelli este negru, ci acela care imită sunetele de maimuţă în faţa lui.
La sfârşitului secolului trecut, lupta împotriva rasismului, xenofobiei şi a discriminărilor de tot felul devenise o prioritate extremă. Acum, deşi dezideratul acesta rămâne, ar fi momentul ca mimozele luptătoare împotriva discriminării să găsească şi un punct de echilbru.
Ion Voicu a fost cel mai mare muzician ţigan născut pe pământ românesc.