• Ce am învăţat de când ajut copiii din cea mai săracă şi exclusă comunitate din oraşul meu să meargă la şcoala
Claudia Costea este de formaţie profesor, dar cea mai mare parte din viaţa profesională a petrecut-o în asistenţă socială în Baia Mare. După 17 ani de muncă în proiecte de dezinstituţionalizare la Fundaţia Hope and Homes for Children România şi în sistemul de protecţie socială al oraşului, în 2016 a decis să ajute pe cont propriu copiii neşcolarizaţi din cea mai săracă comunitate, care locuiesc în locuinţe improvizate pe o colină minieră din pirită. A strâns în jurul ei o mână de voluntari şi de donatori şi azi mare parte dintre copii merg zilnic la grădiniţă şi la şcoală. În anii care a trecut de când i-a făcut vizibili pentru lume pe aceşti copii, a învăţat ce funcţionează şi ce nu când lupţi cu excluziunea şcolară.
1. Lucrând pentru o instituţie publică, am avut cele mai mari şanse să schimb lucrurile.
În februarie 2016, când am dus nişte haine pe Pirită, pentru prima dată, am fost atât de furioasă să văd atâţia copiii bolnavi, murdari, trăind în colibe, că abia după o săptămână am avut iluminarea că Protecţia Copilului sunt chiar eu. Din acel moment, am folosit toată legislaţia, metodologiile de lucru şi procedurile pe care le puteam iniţia, ca reprezentant al unei instituţii de stat, astfel încât nimeni să nu poată refuza oficial să se implice. Am ştiut că am autoritatea şi chiar obligaţia de-a mă autosesiza. În felul ăsta am adus la masa de discuţii Inspectoratul ?colar, Serviciul Public de Asistenţă Socială (SPAS), Poliţia Locală, Direcţia de Sănătate Publică, chiar am solicitat Comisia de Educaţie din Consiliul Judeţean de trei ori. S-au alăturat acestui efort trei ONG-uri importante din Baia Mare, iar în iunie aveam un parteneriat scris, ştampilat, cu responsabilităţi şi termene clare pentru incluziunea şcolară a copiilor din Pirita.
2. Resursele umane şi materiale pentru a desfăşura programul „Grădiniţa de vară” timp de trei luni existau deja
la îndemână, nu a fost necesar un buget anume sau să fie angajaţi specialişti pentru asta: spaţiul era o şcoală publică din apropiere, echipa s-a format spontan din angajaţi ai instituţiilor şi ONG-urilor care au fost entuziaşti la ideea acestui program, iar o pagină de Facebook care povestea, ca într-un jurnal, bucuria zilnică a copiilor, a adus voluntari şi donaţii în bani, mâncare, rechizite şi haine.