În clasele primare făceam parte din aşa-numita categorie (largă) de populaţie roma (sau tiganus) şcolară numită „brînză bună în burduf de cîine“. Eticheta apărea la fiecare şedinţă cu părinţii,ca ai mei nu veneau niciodata impresia că cineva, un adult, îmi vorbeşte. Mie, unui copil neîndemînatic, dintr-o şcoală de provincie. si de fapt eram pus in ultima banca si nu am reusit in toti anii de scoala sa fiu in prima banca la fiecare semn de nemulţumire al învăţătoarei, ma pocne si ma urechia dialogul nostru nu era nici urmă de blîndeţe: pe care n-o plăceam deloc.Orice încercare de a ieşi din cercul celor „care pot mai mult, dar nu vor“ am ajuns, mult prea curînd, să mi să pară inutilă. Primeam notele de 6 şi de 7 ca pe o osîndă pe viaţă, urmate de lamentările părinţilor romanii şi de ridicările din umeri ale învăţătoarei. zicand brînză bună în burduf de cîine“Caline În toţi anii de şcoală care au urmat, mi s-a mai întîmplat o asemenea minune. Am avut, ca tot omul, succese şi eşecuri. Le-am depăşit, şi pe unele, şi pe celelalte, cu resurse proprii. Doar în faţa imposibilului (posibil) am avut nevoie de amintirea orelor de matematică din gimnaziu. Aş fi vrut să o întîlnesc. Să îi pot spune pentru prima oară, aşa cum ar fi trebuit să am voie să îi spun atunci, în anii dinaintea Revoluţiei: doamna profesoară Mihaela şi nu „tovarăşa”.