19 etnici romi care au cam scăpat de grija discriminării, pentru că au excelat în domeniile lor. Când eram mică, făceam o echipă grozavă de fotbal cu ţigănuşii de la bloc. Însă la 16 ani, unul de 20 m-a întrebat pe stradă, din senin, dacă vreau să mă fut. Am vrut să-i trag o palmă, dar tot ce mi-a ieşit a fost un „Eşti un dobitoc”. A fost unul din momentele în care mi-am spus că nu îmi plac ţiganii. Însă pe măsură ce am crescut, au mai fost bărbaţi care, pe stradă sau în localuri, s-au luat de mine sau de alte fete fără niciun motiv, iar ei nu erau romi. Ştiam hoţi români. Colegi din familii bune care făceau combinaţii. Şi aveam vecini romi care munceau. Cu realitatea asta în jur, am omorât rasista din mine înainte să devin studentă şi acum mă revoltă astfel de acte.
La garderobă, o gaşcă de elevi face gălăgie. O fată slăbuţă glumeşte cu o prietenă: „Mi-am luat un iPhone, sper să nu-mi dispară aici. Hi-hi.” Sunt venite din mai multe licee bucureştene. Mai în faţă, într-un hol larg, 11 alte eleve în port ţigănesc împart trandafiri roşii celor care sosesc.
Până la scenă, pe stânga, se întind ca un vagon tăvi argintii. Mesenii stau în cerc şi atmosfera aduce a nuntă de oameni bogaţi. Toţi invitaţii s-au aranjat, parfumat, tuns, bărbierit, pensat, legat la cap cu batice. Cer voie să ocup un pic scaunul de la masa cu patru actori din telenovela Inimă de ţigan.