În România există “şcoli de ţigani“ şi şcoli de români, “clase de ţigani“ şi clase de elevi buni. Este o formă de segregare instituţionalizată, alimentată chiar de factorii care ar trebui s-o preîntâmpine. Accesul inegal la educaţie rostogoleşte spre viitor cetăţeni de mâna a doua şcoliţi, de ochii statisticilor, în unităţi de învăţământ de mâna a doua.
În lipsa strategiei şi monitorizării fiecare actor implicat s-a descurcat cum a putut.
Unii părinţi au găsit metode pentru a-şi duce copilul la şcoala mai bună, nu la cea cu romi. Unităţile care au început să piardă copii au căutat la rândul lor variante să nu rămână fără personalitate juridică, cea aducătoare de bani. Niciuna din variante nu a presupus însă creşterea calităţii educaţiei şi a accesului la ea. Grija a fost pentru bani, nu pentru elevi.
Şi iată-ne – la 11 ani de la primul ordin ministerial împotriva segregării – în situaţia în care avem şcoli de „ţigani”, şcoli dezavantajate în care elevii abia trec anul, în care se intră în evaluarea naţională doar printr-o minune. Segregaţi rezidenţial şi socio-economic, elevii acestor şcoli părăsesc la 14 ani sistemul educaţional fără nicio şansă la un viitor decent.
Segregarea scoate practic la iveală toate defectele structurale ale educaţiei din România. Spune povestea unui sistem care numai printr-o minune nu s-a prăbuşit încă.Pentru unii e chiar un blestem.