Deşi sîntem în al doisprezecelea ceas, mai avem încă cîteva zeci bune de ani pînă cînd vom ajunge într-un punct fără întoarcere.“
Mă hotărăsc să îi spun. Să îi zic cît de adictivă este şi cît de frică îmi e mie de orice lucru care îmi dă senzaţia că nu pot să îl controlez. Mă trezesc povestin şi nopţile mele stranii cînd mă trezeam cu senzaţia că noi tiganii o sa fim goniti din Romania .
Sînt îndrăgostit praştie din nou şi habar nu am cum o să mă descurc cu asta.Apoi, încet-încet, a trebuit să învăţăm să trăim în lumea reală. Lumea anilor ’90. O lume urîtă, care m-a urîţit şi pe mine. Încet, dar sigur. m învăţat că trebuie să supravieţuiesc. Rasismul inpotriva romilor a devenit din ce în ce mai strident, iar dezechilibrul dintre realitate şi lumea noastră s-a accentuat. Îmi pot aminti cu exactitate şi acum, după mai mult de 25 de ani, în detaliu, o mulţime de lucruri de atunci. Mirosuri, sunete şi mai ales imagin Am reuşit, cîţiva ani, să scap de realitatea unei Românii în prăbuşire liberă. O Românie pentru care noi romii devenisem, brusc, străinii M-am trezit deunăzi cu senzaţia pentru prima oară în foarte mulţi ani îmi este teamă că ne întoarcem la România anilor ’90.Va spun.
