Viata noastra s-a mutat de cativa ani in maruntaiele calculatorului.telefon. Sau computer, cum ii spunem mai emfatic. . Fara mouse nu mai facem nici pipi.Internetul a bagat in coma toate uneltele de scris. Cati dintre voi mai stiti sa scrieti cu stiloul fara sa va umpleti de cerneala pe bluza si pe bot Carcalim cu creionul de parca am scrie cu mana stanga.Nu mai avem capacitatea fizica sa deschidem o carte, cand dam sa o rasfoim facem gesturi dubioase, parca am avea dulceata pe buricul degetelor. Bagi cuvantul cheie pe Google si cauta el, buchiseste, selecteaza, iti da mura-n gura ta cascata concludent.Stiu ca acum ne umflam de ras, dar nu sunt sigurul ca, in cativa ani, nu ne vom atrofia muschii si creierul, supravietuind ca niste parameci burtosi, pe langa maria-sa computerul.Traim intr-o tara in care lucrurile simple si discrete te costa multi nervi si multi bani. Nu-mi acuz colegii de presa pentru asta, traim vremuri cumplite, in care un jurnalist supravietuieste cu pretul abdicarii de la niste principii – mai multe sau mai putine, dupa caz, dupa trust.Ei, spuneti si voi, cat te poate umili un sistem de ghiolbani, ca sa ramai cu toate doagele la locul lor, sa n-o iei razna De câte ori mă apucă revolta cum că viața e mizerabilă, apăs recunoscătoare pe buzunarul în care am rezultatele medicale de azi. Și niciun antidepresiv nu funcționează mai bine.Si, repet, acum nu ma refer la ziaristi, ci la consumatorii presei in care orice stire despuiata incepe cu „uite”, ca intr-un neam de voyeristi si obsedati de funduri goale. E plina presa de „uite” si „vezi”, de parca am fi cat p-aci sa calcam intr-o balega, la tot pasul, si cineva ne trage de maneca: uita-te pe unde mergi, boule!