Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai „umblaţi“. Cînd se vorbeşte despre iubire, îmbujorarea şi surîsul sublim sînt de rigoare. Problema este că mai toţi, oricîtă literatură, mistică ar invoca, se gîndesc, în fond, la cîte o poveste romantică de tinereţe, la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă , în transă.inflamaţia dulce a minţii şi a corpului. Nu se poate delimita pieziş a unei siropoase giugiuleli memorabile, exemplare sînt marile eşecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul.sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Fericirea se multiplică atunci cînd e atentă la fericirea partenerulu Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.eva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.