Uneori imi amintesc senzatia pura si inocenta din copilarie cand beam apa direct din galeata. Nu era o rusine sau o chestiune de lipsa de bun simt. Pur si simplu, bauta asa, apa avea alt gust. Se spune ca apa este incolora, inodora, insipida. Asa o fi ! Dar nu si apa din satele noastre.
Cred eu ca fiecare sat isi are fantana lui, cea veche cu galeata de lemn petrecuta cu cercurile din metal si cumpana, asijderea, din lem. Fantana era loc de pelerinaj atat pentru sateni cat si pentru animalele lor. Pe langa ea trecea drumul catre pasune si aproape de gard era jgheabul animalelor.
Ni se parea batrana fantana, ramasa peste vremuri. Scotea un zgomot ciudat, a lemn uscat. Dupa dinamica acestui zgomot stiam din casa cu exactitate cine isi « odihnea oasele » sau ce pastor isi adapa mioarele. Satenii care aveau multe animale faceau un adevarat concert, ziceai ca nu le mai putea satura.
Fantana era de asemenea si loc de intalnire cu batranii satului. Cate povesti de viata auzeai acolo…romane intregi.
Apa aceea avea un gust de viata…si dulce si sarat…si de odihna dar si de munca.
Daca aveti ocazia, opriti-va intr-un sat cu o astfel de fantana si potoliti-va setea. Daca nu ati avut ocazia sa gustati apa vietii, gustati-o acum. In ea salasluiesc zeci de generatii, sute de pasi/urme, mii de povesti.