Acum doi ani, una dintre temele de discuție – mai mult pe holuri, dar și public – la dunaPart, showcase-ul bienal de teatru și dans independent(e) de la Budapesta (organizat de Trafó), a fost bizara cvasiinexistență a spectacolelor politice, în ciuda degradării sociale (inclusiv pentru sectorul independent) aduse de guvernarea Orbán. Practic, singura producție de teatru realmente de acest fel – nu doar din program, ci din oferta culturală de pe scena independentă – era Salcîmul unguresc al lui Kristóf Kelemen. Ce-i drept, pe vremea aceea și Viktor Bodo, și Bela Pinter, doi dintre cei mai cunoscuți artiști de teatru ai valului maghiar iconoclast, sperau să-și țină pe linia de plutire companiile; între timp, Sputknik-ul lui Bodo a dispărut și compania lui Pinter, practic, și-a pierdut cea mai mare parte a finanțării publice operaționale. De altfel, brusca eliminare, în ianuarie 2019, a sistemului de redirecționare a unei cote de impozit către companii (publice sau private) în funcție de numărul de bilete vîndute etc., numit TAO, are o apariție centrală în Spectacolul aniversar al lui Bela Pinter, cea mai recentă creație a lui. Și, de departe, și cea mai abscons (locală?)-bizară, în care împlinirea a 20 de ani de existență a companiei e prilejul unei mock-press conference, al revizitării unor personaje și laitmotive din spectacole trecute și al unei vizite pe lumea asta a doi dintre actorii între timp decedați ai companiei. Ceva aproape de speriat.
