Activistă. Feministă. Romă. Mihaela Drăgan este actriță. Astăzi este la New York, la Martin E. Segal Theatre Center. Este una dintre cele șase nominalizate la ediția 2017 a premiului internațional Glider/Cogney, acordat o dată la trei ani unei femei din lumea teatrului internațional. Când ne-a acordat interviul era la Berlin, unde joacă în prezent, și discuția a început de la trupa de teatru rom pe care a înființat-o în România, dar a ajuns destul de repede la problemele pe care le-a întâlnit nu doar din partea Televiziunii Române, unde și-a auzit lucruri pe care nu le-ai bănui, dar și de la o organizație guvernamentală care nu s-a jenat să pretindă că îi sprijină demersurile, cu toate că îi cerea să „îndulcească“ discursul spectacolului cu care merge acum în Statele Unite.
Ce diferență simți între felul în care îți este apreciată munca în România și recunoașterea pe care o primești în afara țării?
În timp ce în România m-am luptat foarte mult ca trupa independentă de teatru rom Giuvlipen pe care am înființat-o să aibă o voce pe scena locală, în afară, procesul acesta a fost mult mai simplu. În Berlin lucrez cu cel mai de succes teatru al Germaniei, „Maxim Gorki“. În România nici măcar nu îndrăznesc să visez că un teatru de stat ar putea fi interesat de munca mea artistică. Cu toate acestea, pe scena de teatru locală independentă din București, deși una marginală, Giuvlipen a primit mult suport de la artiști independenți.