Păi, în primul rând, nu te-am jignit. Ţi-am spus doar că eşti iresponsabil şi tu ai confirmat asta prin comentariul tău. În al doilea rând, atât tu cât şi miile, sutele de mii de români care încă fac orice altceva decât să stea în casă şi să fie responsabili, gândiţi-vă la următoarele: Nu e timp de prostii, nu e timp de orgolii sau de infatuare în faţa unui virus care nu se simte, nu se vede, care te poate lovi, aşa, într-o secundă, fără să te doară imediat. Stă şi coace în tine. Duci boala pe picioare, o zi, două, trei sau patru. Între timp, tu bei, mănânci, ieşi pe stradă, îţi iei copiii în braţe, îţi săruţi soţia, pupi mâna măicuţei tale pentru cratiţa cu sarmale făcute Duminica, la zi de sărbătoare, sau baţi palma cu vecinul de peste drum, la un grătar şi o bere rece. Au trecut zilele, virusul a copt în tine. Într-o dimineaţă, ţi se face greaţă, transpiri, parcă arde carnea pe tine şi începi să tuşeşti sec. Îţi spui că e de la berea rece şi de la mâncarea de aseară. Iei un paracetamol şi un omez, te minţi că o să îţi treacă. După o oră, eşti la fel, febra nu trece, dar soţia îţi face o frecţie cu spirt, îţi pune oţet îndoit cu apă, pe cap şi pe picioare. Speri să îţi fie mai bine şi atunci zici pentru prima dată: Ajută-mă Doamne! Şi Dumnezeu te ajută. Te lasă să îţi revii, sperând că ţi-ai învăţat lecţia. Vine seara, eşti mai bine, te aşezi în faţa televizorului, dar parcă nu ai stare, îţi lipseşte ceva. A, da, îţi lipseşte caterinca din faţa blocului sau de la colţul străzii, cu băieţii. Îi suni, le spui să iasă la o bere, o ţigară şi un spart de seminţe. Unii ies, o ţineţi langa. E trecut de miezul nopţii, te apucă iar căldura şi începi să tuşeşti. Îţi spui, din nou, că e de vină berea şi vântul rece de afară. Decizi să pleci. În drum spre casă îţi faci griji: Doamne ce-oi avea? Să nu fie asta, Doamne? Intervine panica şi îţi faci tot felul de gânduri. Ajungi în casă, mergi la baie, te speli, te bagi în pat lângă soţie, încerci să adormi. Parcă nu mai ai vlagă, arzi, dar faci eforturi să închizi ochii. Peste noapte te trezeşte tusea. Nu te mai opreşti, începi să respiri din ce în ce mai greu, soţia ta se sperie şi sună la 112. Tu nu te opui, nu mai eşti zmeu, realizezi că e groasă, că e serioasă treaba. Vin medicii, te iau cu izoleta. Pe drum ţi se agravează starea, te duc direct la terapie intensivă. Pe afară îţi plâng copiii, mama, soţia, toata familia e acolo. Trece o zi, nu dai semne că îţi revii. Peste noapte, aparatele la care eşti conectat, încep să urle. Vin medicii, fac tot ce pot, tu tragi tare de plămâni, te lupţi cu moartea şi pierzi această luptă. Erai tânăr, în floarea vieţii, ai lăsat în urma ta jale şi o familie întreagă infectată, căci toţi au fost testaţi pozitiv.
