S-a născut „din flori”, cum se zice prin popor. Anica avea 16 ani când de ea a profitat Pietroi, un rom din sat, mai mare cu vreo 10 ani. Anica a rămas borţoasă şi nu a vrut să scape de plod, a vrut să îl ţină. L-a întrebat şi pe Pietroi dacă vrea să fie tată, dacă vrea să o ia acasă, dar el nu a vrut. A rămas singură Anica, dar nu a renunţat, şi-a adus pe lume băiatul, deşi n-avea mai nimic, îl avea doar pe taică-său şi erau săraci lipiţi.
Era greu pentru doi, de-acum erau trei, şi mai greu. Ca să aibă ce da de mâncare micuţului, mergeau prin sate şi cerşeau, iar duminica, se aşezau la colţul bisericii din sat şi aşteptau mila creştinilor care ieşeau de la slujbă. Aşa şi-a crescut Anica băiatul, până pe la patru ani, din mila oamenilor. Prin 66, pe timp de iarnă grea, cocioaba în care trăiau s-a dărâmat sub greutate zăpezii şi băiatul s-a îmbolnăvit de pneumonie atât de grav, că era în pragul morţii, dar Dumnezeu l-a iubit tare şi nu l-a lăsat în braţele doamnei cu haine negre.
Copilul nu vorbea o boabă româneşte. În cartier, unde locuiesc zavracii, parte a satului unde s-a născut, se vorbea doar ţigăneşte. Unde a fost dat, tot la o familie de romi, nu se vorbea ţigăneşte. Doi ani la rând, băiatul, a plâns în fiecare zi după Anica, privea lung şi plângea până se lăsa seara, aşteptând să o mai vadă măcar o dată. A învăţat să vorbească româneşte, iar grija şi dragostea părinţilor adoptivi l-au făcut să îi accepte şi să îi iubească. În familie, nu era deloc bogăţie, lipseau destule, dar nu lipsea mâncarea, pentru că tata Vasile era bun gospodar, muncea, avea vacă, găini. Îî lipseau multe copilului când a început şcoala, îi lipseau haine, încălţări, bani de buzunar. La şcoala sau pe terenul de joacă al copilăriei, copiii sunt nemiloşi. Ei văd orice este diferit la alţii şi nu uită ce li s-a spus acasă despre un copil sau altul. Aşa că pe el îl strigau zavracu’, săracu’.