Sexismul şi rasismul. Răni adânci în sufletul românesc
Zilele trecute am avut un vis. Se făcea că sunt într-o piaţă mare, cu lume multă care se tot holba şi râdea zgomotos atunci când se uitau la mine şi familia mea, soţia şi cei doi copii. Inima-mi bătea destul de tare şi, nu prea ştiu de ce, dar frica pusese stăpânire pe mine, iar ai mei păreau şi mai speriaţi decât eram eu. Scâncetele lor înăbuşite mă sufocau şi cu greu puteam să rămân drept, în picioare. „Nu vă speriaţi, tata e cu voi” am spus copiilor în timp ce toţi patru ne-am luat în braţe. Băiatul nu plângea însă chipul fetei mi-a sfâşiat sufletul. „Lulughia, să fii curajoasă! Poate dă Dumnezeu să rămânem împreună…”. Lacrimile curgeau şiroi pe faţă ei împietrită de groază. Neputincios, am pus capul în pământ. Si atunci am văzut lanţurile care ne înconjurau picioarele. În faţa noastră ...