Zilele trecute am avut un vis. Se făcea că sunt într-o piaţă mare, cu lume multă care se tot holba şi râdea zgomotos atunci când se uitau la mine şi familia mea, soţia şi cei doi copii. Inima-mi bătea destul de tare şi, nu prea ştiu de ce, dar frica pusese stăpânire pe mine, iar ai mei păreau şi mai speriaţi decât eram eu. Scâncetele lor înăbuşite mă sufocau şi cu greu puteam să rămân drept, în picioare. „Nu vă speriaţi, tata e cu voi” am spus copiilor în timp ce toţi patru ne-am luat în braţe. Băiatul nu plângea însă chipul fetei mi-a sfâşiat sufletul. „Lulughia, să fii curajoasă! Poate dă Dumnezeu să rămânem împreună…”. Lacrimile curgeau şiroi pe faţă ei împietrită de groază. Neputincios, am pus capul în pământ. Si atunci am văzut lanţurile care ne înconjurau picioarele. În faţa noastră se opreşte un bărbat îmbrăcat în nişte haine „de domn”. De nicăieri apare încă un bărbat, cu o faţă păroasă şi cu un bici în mână. Cei doi încep să discute şi cu fiecare vorbă pe care o ascult, simt cum sângele curge mai repede în vene, aud cum inima bate din ce în ce mai tare, şi simt că picioarele mi se înmoaie. Mă sprijin de femeia de lângă mine, şi ea de mine.
„Fata asta”, zise părosul arătând spre Lulughia, „E neatinsă încă! Are 11 ani şi ştie deja să maseze picioarele boierilor! Ăla care va avea parte de ea se va bucura de desfătări nemaivăzute! Nu mai zic că face mâncare, curăţenie…si nu iese din vorba bărbatului nici bătuta!”. Părosul râde, scuipă în palma şi-şi strânge mână cu domnul bine îmbrăcat. În mâna Părosului sunt numărate câteva monede şi fata este smulsă de lângă mine. „Dade, nu-i lăsa să mă ia! Ce mă fac eu fără voi?”. Nu am putut să spun şi să fac nimic şi lacrimile urlate cu strigăte de disperare ale Lulughiei şi ale femeii de lângă mine m-au împietrit. „5 galbeni? Doamne, oare atât face sufletul unui om? Cum poţi să accepţi atâta durere?”. Dumnezeu nu mi-a răspuns…..