Dar nu sîntem niciodată prea bătrîni să facem pace cu familiile noastre. Sau să ne rupem de ele, dacă altfel nu se poate. Părinții noștri rămîn cu noi veșnic, dacă nu în formă fizică, în forma personajelor interioare autonome. Asta poate fi un lucru minunat, pentru că înseamnă că nu e niciodată prea tîrziu să vorbim cu ei și să înțelegem în ce măsură am devenit părinții noștri, le-am retrăit traumele și visele.Familiile își stabiliesc propriile legi și trebuie să avem grijă ca ele să fie bune de la început, pentru că e foarte greu să le mai încalci sau să te dezbari de ele. Poate fi „războiul” emoțional un țap ispășitor pentru neîmplinirile și neașezările din viețile noastre?Mulți oameni nu se mai căsătoresc pentru că nu mai cred în familie. Iar unii dintre cei care au făcut-o, și mariajele lor s-au destrămat, nu înțeleg unde au greșit. Ce erodează în timp aceste povești de dragoste? Mult prea mulți părinți mor fără ca copiii lor să îi fi cunoscut cu adevărat. Cred că nu trebuie să uităm că părinții și soții au fost oameni înainte să fi fost părinți sau soți.Oricum nu vom ști niciodată unele povești, pentru că sînt prea dureroase sau prea rușinoase.
.