Ziua Internaţională a Romilor marchează, anul acesta, 50 de ani de la primul congres mondial al reprezentanţilor celei mai mari minorităţi din Europa. A fost, în 1971, la Londra, momentul în care s-a cristalizat conştiinţa existenţei unui mare popor, dincolo de limite teritoriale, identificat cu toate elementele caracteristice unei naţiuni. Ceremoniile din 8 aprilie nu se rezumă doar la celebrarea culturii rome ci sunt un prilej de a marca persecuţiile şi discriminarea care i-au însoţit de-a lungul istoriei. Ciprian Necula este preşedintele Roma Education Fund şi coordonatorul platformei Aresel, care promovează implicarea civică şi reprezentarea politică a romilor din România. Deutsche Welle: Ce s-a schimbat în aceşti 50 de ani, în afara faptului că în România a dispărut Ceauşescu? Ciprian Necula: Au apărut voci din rândul comunităţii, care să se organizeze în jurul unui proiect dincolo de limita teritorială. A fost adusă ideea că romii se pot organiza: o naţiune europeană, nu o minoritate, cu un steag, un imn, o declaraţie de autodeterminare pentru o naţiune fără teritoriu şi care şi-a stabilit limba romani ca limbă oficială. Plus terminologia folosită – pentru că toate statele aveau în acel moment denumiri de tot felul (ţigani, Zigeuner, gypsy şi aşa mai departe): în 1971 au spus că termenul de rom este singurul care ne determină ca naţiune. În 1971, fiind comunism, din România nu a participat nimeni. În schimb, Securitatea a avut o agendă clară în a opri orice acces la informaţie pentru potenţialii activişti romi. Cel mai urmărit era sociologul Nicolae Gheorghe. Exista temerea că va intra în legătură cu romi din alte ţări şi va crea – citez din documentele vremii – „enclave ţigăneşti” în România. În momentul în care a devenit secretarul lui Ion Cioabă (şeful spiritual al romilor din România – n.red), statul a privit ca riscantă asocierea dintre un intelectual, şef de promoţie la Universitatea Bucureşti, şi un lider naţional cu oarece influenţă. Cât de greu au ajuns să fie acceptate obiectivele congresului de la Londra? În primul rând a fost greu să fie acceptate de către guverne. Nicolae Gheorghe, care a devenit unul dintre cei mai influenţi romi la nivel european, după 1990, a avut nevoie de doi ani să impună un cuvânt de agendă: rom. S-a străduit, între 1990 şi 1992, să convingă guvernele participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, predecesoarea OSCE, că această minoritate chiar are o problemă europeană. A propos de schimbarea lui Ceauşescu: întotdeauna există şi oportunităţi, cu toate minusurile din vremea aceea – penuria, lipsa libertăţii de exprimare. Pentru romi, comunismul a însemnat un soi de incluziune forţată. Mulţi au primit locuri de muncă. Au avut protecţie socială, femeile au avut pentru prima oară concedii în viaţa lor. Şcoala era obligatorie. În România am avut cel mai mare număr de intelectuali romi din cam toată Europa. Apoi, anii 90 au însemnat, la nivel est-european, un moment de recunoaştere a romilor ca naţiune conlocuitoare, minoritate naţională sau lingvistică, în funcţie de contextul local.
