De ce părinții ne amenință în adolescență, „Dacă te căsătorești cu un țigan/o țigancă n-o să vin la nunta ta”

Tu, dacă te măriți cu un țigan, să nu mă aștepți la nuntă!” Câți dintre noi nu au auzit în adolescență aceste vorbe din gura părinților noștri? Am discutat cu sociologul Gelu Duminică și cu antropologul Alexandru Bălășescu despre prejudecățile rasiale din familiile din România.
Aveam 17 ani când mama mi-a spus ferm: „Tu, dacă te măriți cu un țigan, să nu mă aștepți la nuntă! Nici pe mine, nici pe tata.” Aluziile au continuat și ulterior, unele pe un ton mai dulce: „Nu cred că ne-ai face tu așa ceva.”
Mai târziu, adolescentă fiind, chiar am ieșit cu un băiat de etnie romă: eram în fața casei mele și cochetam cu toată exuberanța când, din poartă, cu o expresie implacabilă și un aer de superioritate, fără să îndrepte spre el măcar o privire, mama mi-a spus amenințător: „Treci IMEDIAT în casă!”

Și nu e doar mama. De exemplu, cu greu aș putea șterge amintirea vacanței în familie când, în drumul spre Cazanele Dunării, după regretul exprimat al tatălui meu („Ceaușescu voia să-i deporteze pe toți: să îi urce în camion și să-i dea afară din țară. Mare păcat că n-a făcut-o.”), încercarea mea eșuată de a-l contrazice a încins discuția din mașină cu 20 de grade Celsius.

Cu fiecare ocazie în care în familia mea rasismul și-a scos capul, între noi s-a creat tensiune, distanță, exasperare. Dacă scriu aceste rânduri nu o fac cu nici cea mai mică intenție de a-mi vorbi de rău părinții, oameni de altfel generoși și altruiști, ci pentru că încerc să înțeleg un lucru: de ce sunt părinții noștri victimele acestor prejudecăți absurde? Vreau să-i înțeleg mai bine pe cei pe care îi iubesc chiar și când nu îmbrățișăm aceleași puncte de vedere.

Leave a Reply

Your email address will not be published.