Nimeni nu știe când anume au fost aduși primii robi romi în Țările Române. Este cert că în Țara Românească au fost menționați în documentele cancelariei voievodale la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar în Moldova la începutul secolului următor.
La început, ei erau sclavii domnitorilor, care i-au adus din Peninsula Balcanică, unde se aflau la capătul unei peregrinări îndelungate. Domnitorii români aveau nevoie de forță de muncă ieftină și aflată permanent la dispoziția lor. Mai mult, robii domnești practicau cu multă îndemânare meșteșuguri utile, precum cel de fierar, iar unii erau muzicanți talentați.
Romii nu erau singurii sclavi aflați la dispoziția domnitorilor. Din rândul prizonierilor de război sau din strămutarea unor populații, au fost recrutați membrii unei alte categorii de sclavi, robii tătari. Satele de robi au început să fie dăruite de către domnitori și boierilor ori mănăstirilor, iar astfel a apărut categoria sclavilor privați.
Numeroși călători în țările române arătau condiția socială deplorabilă a acestor sclavi, care aveau parte de un tratament juridic rezervat animalelor. Ei puteau fi bătuți, torturați, vânduți sau uciși după bunul plac al stăpânilor lor. Dacă o persoană liberă se căsătorea cu un sclav, soțul liber devenea și el rob. Egumenii mănăstirilor care posedau sclavi nu erau cu nimic mai omenoși decât boierii sau slujbașii domniei. Unii dintre acești egumeni, în ciuda statutului călugăresc, își alcătuiseră adevărate haremuri populate cu tinere sclave rome.
Mai mulți domnitori au încercat să îmbunătățească statutul social al romilor și au propus diferite reforme, însă s-au confruntat cu o opoziție dură din partea stăpânilor de robi. Sclavia romilor a fost menținută și în epoca Regulamentelor Organice, legiuiri care au reprezentat un mare pas înainte în modernizarea statului român.
Însă tinerii care fuseseră educați în Occident se pronunțau tot mai hotărât pentru abolirea sclaviei romilor. În Țara Românească, în 1834, boierii din familiile Câmpineanu și Golescu și-au eliberat robii. În 1844, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, sprijinit de mitropolitul ortodox al Moldovei, i-a eliberat pe toți robii domnești și mănăstirești, însă boierii continuau să dețină sclavi.
În 1848, proclamațiile revoluționare stabileau emanciparea robilor țigani, însă aceste prevederi nu au fost puse în practică decât în 1855 în Moldova, respectiv 1856, în Țara Românească. Însă foștii robi au fost ținuți la periferia societății românești. Săraci, needucați și lipsiți de pământ, ei au continuat să fie supuși discriminărilor, care au culminat cu deportarea lor în lagărele de exterminare din Transnistria, înființate în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial din ordinul dictatorului Ion Antonescu.