Au existat de-a lungul veacurilor diverse denumiri în anumite contexte lingvistico-geografice pentru a desemna o străveche etnie care se originează în ţinuturile nordice ale Indiei: rom/rrom; tzigane; gypsy; zigeuner; gitano; zingaro; cigano; ţigan; cikani ş.a. Aceastaeste etnia având bogate tradiţii şi valori spirituale căreia îi dedic însemnările de faţă.
Printre articolele lui Mihail Kogălniceanu am regăsit unul intitulat “Dezrobirea ţiganilor”, publicat în “Foaie ştiinţifică şi literară” (Iaşi, 5 februarie 1844), care conţine aceste aserţiuni: “O măsură de căpitenie, căria nu pot să-i dau toată lauda cuvenită şi care este menită să lovească robia în rădăcină, este adăogirea făcută de cătră Obşteasca Adunare la proiectul din 31 ianuarie, care hotărăşte ca sumile strânse din dările foştilor robi mănăstireşti să se păstreze îndeosebi în visterie şi să se întrebuinţeze spre răscumpărarea ţiganilor boiereşti. Această înţăleaptă dispoziţie şi pilda ce negreşit multe inimi nobile vor da-o prin dezrobirea fără plată a ţiganilor lor trebuie să ne deie nădejdea măgulitoare că în curând principiul fraternităţii tuturor oamenilor, cunoscut astăzi în teorie, se va pune şi în practică şi că acea zi frumoasă nu este departe, în
Voi apela în continuare la unele exemplificări din literatura noastră, începând cu stihurile din poezia “Ţiganii” de George Coşbuc: “Dorm câmpiile-n lumină./Peste pacea lor senină,/Cade soarele-n apus./Un convoi s-arată-n zare;/Creşte-ncet pe drumul mare/Şi cum vine tot mai tare,/Pulberea se-nalţă-n sus./Vin ţiganii! Fără veste,/Pe la porţi răsar neveste./Satul se deşteapt-acum/Când prin văl de praf subţire/Începură să se-nşire/Care mici cu coviltire,/Scârţâind încet pe drum.”. Din poezia lui Vasile Alecsandri, “Dezrobirea ţiganilor”, redau cea de-a doua strofă: “Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie,/Sub asprime plecând capul unui neam în osândire!/Dar românul cu-a sa mână rupe lanţul de robie/Şi ţiganul, liber astăzi, se deşteaptă-n fericire!”. În ciclul “Cântice ţigăneşti” de Miron Radu Paraschivescu apare poezia “Amar”; iată câteva versuri ale acesteia: “Dragostea noastră a fost/cam sucită, făr-de rost,/ca-nceput de primăvară,/ca un bob de lăcrămioară/Şi la urmă a murit/ca un plâns înăbuşit./Da, eram noi amândoi,/bibilică-bibiloi,/când ardea soarele-n toi,/parcă dase boala-n noi:/gura ta, a de muiere/de dulceaţă şi de miere,/era arşiţă şi boare,/mă topea şi-mi da răcoare./Îţi pica vorba domoală/ca descânticul de boală;/lacrimă erau şi stea/ochii tăi de peruzea.” Acestora li se adauga, în zona prozei, romanul lui Zaharia Stancu, “Şatra”.
care Moldova va fi un pământ de slobozenie, pe care picior de rob nu va călca!”