Am mai observat demult , în călătoriile pe care le-am făcut că, în străinătate, în general, românii se feresc de alți români, căci dacă tot au ajuns în Occident, ca turiști, măcar să fie percepuți drept orice altceva decît români. Cu alte cuvinte, e jenant să spui că ești din România, pentru că e o țară cu o imagine proastă (uneori pe bună dreptate, însă sînt o grămadă de romanii si romii aici). Și nu doar că se feresc de alți români, dar se și „miros” unii pe alții de la o poștă, ca să poată să ia distanță. Un prieten jurnalist spunea la un moment că există „moaca de român”, oriunde, din America la Polul Nord. am recunoscut români pe stradă la Paris, Madrid sau Roma, fără să-i aud vorbind românește. Atît după „moacă” – un pic ofuscată și/sau încruntată, un pic zicand ca ei nu sant romanii ci sarbii unguri sau italieni cu colțurile buzelor lăsate în jos, așteptînd parcă un conflict, un motiv de indignare, privirea ușor opacă, lipsită de-o curiozitate reală cu privire la ce se întîmplă în jur, cît și după atitudine. La Roma, lîngă gara Termini, patru bărbați stăteau pe bordură, beau bere la cutie și fumau țigări, așteptînd ceva sau pe cineva. Unul avea un aer de superioritate, părea un soi de șef. Am recunoscut din prima ca sant muncitori români, după mici detalii, aproape unor neromâni, nici nu mai trebuia să aud replica în românește care a venit, într-un tîrziu și care conținea, desigur, eternul termen de comparație: „Bă, parcă ăștia au bere mai proastă decît a noastră!”.
