Una dintre cele mai mari greşeli, pe care le fac mulţi lideri politici ai zilelor noastre, este să se compare cu alţi lideri politici şi cu trecutul lor. Am putea tolera o asemenea trufie dacă această invocare a trecutului n-ar fi o sursă de rele intenţii şi permanente animozităţi.
Acest comportament se traduce prin risipă de timp şi, implicit, lipsă de respect pentru tine însuţi, învestit cu îndatoriri faţă de aceia care, prin votul lor, te-au propulsat în această demnitate publică.
Mai mult decât atât, doamnelor şi domnilor politicieni, atunci când folosiţi, pentru a vă exprima opinia, expresii argotice, aluzii vulgare, limbaj minimal amintind de mahalaua spirituală a societăţii, nu reuşiţi decât să vă faceţi autoportretul în oglindă, adăugând trăsăturilor fizice şi dimensiunea caracterului dumneavoastră.
Dacă acceptăm că fiecare persoană publică are o menire, atunci liderul trebuie să fie, fără niciun compromis, în slujba exclusivă a cetăţeanului, aceasta este chemarea sa.
Din nefericire, observăm din ce în ce mai evident goana după celebritate, populism ieftin şi străveziu din recuzita personajelor lui Caragiale, înrudite îndeaproape cu Dandanache, cel “mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
Portretul moral al liderului modern ar trebui să includă, în tuşe puternice, devotamentul, echilibrul, puterea de a asculta, toleranţa faţa de opinia celuilalt, spiritul gospodăriei şi dorinţa fierbinte de a da România înapoi românilor.
Totul prin prisma dictonului latin actual încă: acta, non verba – fapte, nu vorbe!
Mai pe româneşte, promisiunile demagogice şi statisticile discutabile referitoare la creşterea economică, a măririi pensiilor, alocaţiilor, construcţie de autostrăzi, simple declaraţii electorale sau lozinci fluturate prin Parlamentul României, chiar în forma unui borcan cu ceva praf de autostradă şi pancarte fără noimă, afişate cu opulenţă şi lipsă de respect faţă de cetăţeni.