Toţi proprietarii de sclavi erau obligaţi să depună la Vistierie, în maxim două luni de la publicarea legii, o listă cu numărul de romi, pentru ca aceştia să fie înscrişi în registrul eliberaţilor, iar stăpânii să-şi poată primi despăgubirea. Doar boierii ce se aflau plecaţi din ţară la momentul acela beneficiau de 6 luni de răgaz.
Statistica Ţării Româneşti din anul 1837 înregistra 8.288 de ţigani ai statului, 23.589 de ţigani mănăstireşti şi 33.746 de ţigani boiereşti.
Rromii lingurari şi vătraşi, ce erau aşezaţi în sate, au fost estimaţi la valoarea de opt galbeni, iar lăieşii nomazi la patru galbeni, fără a se face diferenţe legate de sex. Doar invalizii şi sugarii erau exceptaţi de la plata despăgubirii. Celelalte articole din capitolul 1 stabileau că suma maximă anuală alocată despăgubirii proprietarilor este de 595.330 de lei (295.330 de lei – impozitul ţiganilor deja eliberaţi, 200.000 de lei – suplimentaţi de către Vistierie şi 100.000 de lei – suplimentaţi de Biserică).
Pentru a facilita formalităţile, toţi rromii urmau să fie recenzaţi, iar Visteria calcula preţul lor total şi plăţile ce urmau a se face anual. Acestea urmau a fi făcute în bani şi în obligaţiuni de Stat cu dobândă de 10%. Proprietarii ce renunţau la despăgubire urmau a fi scutiţi de impozit la Stat pe o perioadă de zece ani, conform documentarului „Rromi. Sclavie și libertate. Constituirea şi emanciparea unei noi categorii etnice şi sociale la nord de Dunăre“.
Cum au apărut țiganii pe aceste meleaguri
Țiganii sau aţiganii sunt un grup etnic distinct ce apare în scrierile de cancelarie din Ţara Românească începând cu 3/16 octombrie 1385, când 40 de sălaşe de aţigani sunt dăruite mănăstirii Tismana. Arhivele spun că este vorba de un popor ce pătrunde în cursul secolelor XIV – XV în tot spaţiul european, iar denumirea de ţigan este utilizată în majoritatea statelor bătrânului continent. Concomitent, o largă circulaţie cunoaşte denumirea de egipteni sau faraoni, în legătură directă cu Egipt, ca spaţiu de origine.