Ramona Tudorache are 35 de ani, este o femeie de etnie romă tânără și frumoasă, directoarea unei sucursale bancare din București, care iubește să lucreze cu oamenii. Ramona nu „îți fură” portofelul, ci are grijă de banii tai. La început, era doar o fetiță care creștea în Piața Progresul, Ferentari, alături de mama, pisica lor Moantzy și cățelușa lor Maxima. Când mă gândesc la prietenia mea cu Ramona, am mereu în minte melodia asta, iar interviul pe care i l-am luat m-a făcut să o cunosc (și să o iubesc) și mai mult.
Uneori, când mă gândesc la oamenii dragi din viața mea, îi văd ca într-o poveste. Pe Ramona Isabela Amalia Cristina Tudorache mi-o închipui ca pe o supereroină. Nume de cod, Super Ramon. Supereroina asta workaholică era directoare la o sucursală de bancă și avea trei super-puteri, pe care nu le întâlneai împreună la nicio alta.
Ramona nu a fost dintotdeauna o supereroină. La început, a fost doar o fetiță care creștea în Piața Progresul, Ferentari, alături de mama, pisica lor Moantzy și cățelușa lor Maxima. Era un copil cu un simț estetic foarte bine dezvoltat. Sunt absolut sigură că prizele acelea de la școală pe care le smulgea din pereți nu se potriveau cu mobila din clasă, iar tabla pe care o spărgea constant, nu se asorta cu parchetul. Era un copil cu multă imaginație, ce recrea secvențe din filme cu spioni, chiar la ea în sufragerie. Un copil premiant dintr-o familie modestă, care avea sa afle mult prea devreme, chiar pe pielea ei, cum se simte discriminarea.
„Din punct de vedere etnic, nu toată lumea știa din ce familie fac parte”, mi-a explicat Ramona. „La noi în familie nu s-a pus niciodată accent pe treaba asta, eram oameni și atât. Sunt o amestecătură așa, la noi în familie am fost din toate.” Nu și-a ascuns niciodată identitatea etnică, dar a învățat, încă de mică, faptul că trebuie să muncească de două ori mai mult și că trebuie să fie de două ori mai curată decât ceilalți copii.
„O să-ți zic o fază, e cam dură așa, dar ți-o zic”, începe Ramona o amintire grea. „Eram acasă. Mama mea era asistentă medicală la Budimex. Îmi pusese mama cheia de gât, pe un elastic, mai grosuț, așa. După școală, aveam program de ieșit afară la joacă. Mama venea de la muncă pe la 18-19. Eu veneam de la școală pe la 11. Nu mâncam, Doamne ferește! Aruncam ghiozdanul și mă încălțam cu tenișii cu crampoane. Tu ai prins tenișii aia negru cu roșu? Geniali erau, alergai cu ei de zici că erau Pumele de astăzi. Jucam Gardiana 10, de-a v-ați ascunselea”. La rugămintea mamei, una dintre vecine avea grijă să verifice dacă Ramona a mâncat sau dacă a venit de la joacă. „Și la un moment dat, țin minte, că n-am încuiat ușa. Când am ajuns în casă, am mâncat, dar unde am mâncat? În sufragerie. Și a noastră a dat ușa de perete: „Unde ești Ramona?”. Eu mâncasem și făcusem mizerie. Ea, în gura mare, a zis: „A, ce este aici, ca la ț*gani!”. În secunda doi și-a pus mâna la gură. Atunci am realizat ce e cuvântul, ce înseamnă și că e ceva rău. A fost ceva în mintea mea de copil că e ceva rău.”