Bă’, voi ţiganii, aveţi muzica în sânge”. Degeaba explic tuturor ca, în baza analizelor medicale, sângele meu nu are în componenta şi celule cantacioase, ca ei o ţin pe a lor. Unul dintre articolele viitoarei cărţi despre robia romilor, tratează fix acest subiect. Mihai Lukacs, absolvent de CEU, ne provoacă sa înţelegem mii de familii de romi a fost obligat sa se ocupe de îndeletnicire pentru câteva sute de ani.
Pentru cei care vor sa aprofundeze aceasta discuţie, fac o invitaţie pentru 6 decembrie la Cluj, unde, în sălile de curs de la Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative si ale Comunicării din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai am ales sa provoc studenţii sa gândească ce ar fi folclorul romanesc fără lăutarii romi înrobiţi. Ce ar fi fost muzica romanească (populara) actuala fara Vindereu, Barbu Lăutaru, Zavaidoc, Dona Siminica, Grigoraş Dinicu, Ion Voicu, Maria Lătăreţu, Gabi Lunca, Romica Puceanu, Ion Dragoi s.a.m.d. Acest scenariu naşte întrebarea dacă romii au fost păstrătorii muzicii lor identitare sau mai degrabă promotori ai folclorului romanesc?
Sper ca scrierea lui Mihai sa ne ajute sa înţelegem mai bine acele vremuri:
În contextul revoluţiei de la 1848, dezrobirea romilor era legată de reforma agrară, sclavul rom fiind reprezentat în numeroase instanţe prin imaginea lăutarului, aşa cum scria Ion Ionescu de la Brad în Pruncul Român din 1848: „Din o greşeală a întocmirii, oare cuvine-se să ne adresăm la mijloacele de a produce: scripca este instrumentul lăutarului, pământul este instrumentul clăcaşului; să emancipăm acum pe aceşti doi producători şi să vedem ce va eşi: ieai scripca de la lăutar, ieai pământul de la clăcaş, şi atunci nici unul, nici altul, nu se va mai puté hrăni întru sudoarea feţii sale”[1].
Făcând parte din rândul vătraşilor, categoria de sclavi majoritară, lăutarii formau un grup aparte, aşa cum observă Viorel Achim, deoarece lăutăria era o profesie rezervată exclusiv sclavilor romi.[2] Muzica în ţările române este iremediabil legată de aceşti sclavi lăutari, menţionările muzicienilor din epocă fiind legate de documentele care vorbesc despre sclavii romi.[3]
Primele menţiuni ale muzicienilor din ţările române apar în documentele din secolul 16, referitoare la vânzarea sau dăruirea de sclavi romi (în 1558, la Bucureşti, Mircea Vodă Ciobanul îl dăruieşte pe Ruste lăutarul vornicului Dingă din Moldova iar în 1565, vornicul Dingă cumpără de la Barcan, comisul Valahiei, pe preţ de 4000 de aspri, o sumă de sclavi romi, printre care şi Tâmpa lăutarul[4].
Pentru Nicolae Bălcescu, în redarea triumfală a intrării lui Mihai Viteazu în Alba Iulia, o imagine promovată intens de istoria oficială atât în istoria şcolară, reprezentări artistice romantice dar şi în filme proletcultiste, lăutarii sunt prezenţi în această imagine simbolică în construcţia unei identităţi naţionale cu tonuri romantice: „O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn. Apoi venea o mulţime de boieri şi ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi.“[5] Treptat, lăutarii dispar din descrierea imaginată de diverse surse a unui moment crucial în construcţia naţiunii române.
Tarafurile de lăutari sclavi se dezvoltă foarte mult în secolul al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea oraşelor, ocupând un rol din ce în ce mai important la ceremoniile cu caracter religios (nunţi, botezuri, înmormântări), dar şi la sărbători laice sau de protocol, care aveau rolul de a arăta măreţia stăpânului (aniversări, praznice etc.). La întoarcerea domnitorului de la Constantinopole, se obişnuia ca la popasul de la Văcăreşti să fie aşteptat de mitropolit, boieri şi un mare alai în care era prezent şi un taraf de aproximativ de cinci sute de lăutari, toţi cei existenţi în Bucureşti.[6]