Lăutarii au însoțit fiecare moment din istoria Bucurescilor, orașul Veseliei. Cântau cu mare oftat când era ciumă, ciupeau struna de bucurie în vremuri liniștite, niciun zaiafet nu se întâmpla în oraș fără ei. Cântau de-ale noastre, rumânești, când se plictiseau boierii de meterhanea (muzică turcească la modă în Bucureștiul secolului al XVIII-lea, n.n) și porunceau robilor lăutari să le zică una mai săltăreață. Astăzi la “Senzația Bucureștiului de altădată”, rubrica dedicată celor mai nostime și mai spectaculoase întâmplări din vechiul oraș, vă poftesc să aflați când a apărut lăutaria în București și cine au fost primii lăutari din Hilariopolis, Bucuresci, orașul veseliei.
Când faci o treabă “lăutărește” înseamnă că o faci mai după ureche așa, fără să ai studii de specialitate, fără doctorat. “Lăutărește”, adică doar trecut prin școala vieții, așa cum ai prins și tu ceva din zbor, cum ai captat cu pavilionul auricular al urechilor. Pare ușor: la, la, la, hop și așa nu mă băga în dambla. Numai că până și pentru lăutarie îți trebuie talent, har, muncă, scânteie.
“Lăutarul, ființă vibrantă la cel mai ușor sunet muzical”
Primii lăutari din Bucuresci au fost robi, în robie au cântat până în anul 1856 când a fost abolită sclavia în Principatele Române. “Ființă vibrantă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vârsta de 6-7 ani că, îndată ce aude muzica, se oprește, tresare, ciulește urechile, își pleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură; își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor niște coarde imaginare”,