Cu “cititul cărților” e ca si cu “jucatul cărților”, abia după oarece rutină începi să înțelegi regulile, cum să improvizezi, să trișezi, ce e o cacealma, când n-ai “carte bună” și plusezi/blufezi etc. De fapt, e un altfel de “ghicit în cărți”, vrăjitorie. Moartea pare să fie ca o neașteptată pană de curent, un întuneric în care orbecăiești o vreme, în așteptarea luminii. Care nu mai vine! Restul e o plictiseală metafizică! Între binefacerile modernizării e și faptul că omul nu mai trebuie să care cu oborocul lumina în casă, ca în poveștile de odinioară, e suficient să apese comutatorul. Problema reală nu e adaptabilitatea sa, ci dacă măcar a înțeles ceva. Este o legătură subterană între oaia neagră, mielul pascal și țapul ispășitor. E canibalism doar dacă animalele se mănâncă între ele, nu și când se urăsc (canibalizare)? Ce s-o fi ales de iedul cel mic, salvat din gura lupului, a rămas cu sechele/ traume și face psihoterapie, este “oaia neagră” a clasei/comunității, “țapul ispășitor”? A eșuat în vreun orfelinat infernal, după ce “protecția copilului” a decăzut-o pe capra de maică-sa din drept.
