Chişinău, oraşul-reşedinţă al Basarabiei devenea al doilea mare oraş după Bucureşti.
Unirea Basarabiei cu România a mai adus şi o populaţie minoritară etnic, în ordine fiind : ruşi, ruteni-ucrainieni, evrei, bulgari, germani, polonezi, găgăuzi, ţigani.
În cadrul îndelungatului proces de integrare în mai multe etape, prima (1918-1924) fiind şi cea mai mai dificilă şi înţesată cu obstacole, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să caute soluţii la câteva piedici de substanţă: alfabetizarea a cât mai mulţi români basarabeni, un export de specialişti şi birocraţi, corp instituţionalizat care să suplinească absenţa românilor din administraţia din Basarabia.
La acestea s-au mai adăugat asigurarea siguranţei provinciei şi a tuturor locuitorilor săi, lărgirea bazei economice, modernizarea unei provincii care a fost intens deznaţionalizată şi rusificată.
Recunoaşterea şi respectarea legiilor româneşti în Basarabia a fost una dintre condiţiile impuse cetăţenilor români de alte etnie de către autorităţilor de la Bucureşti, aşa după cum Constituţia din 1923 oferea drepturi, libertăţi şi obligaţii egale tuturor cetăţenilor români, indiferent de apartenenţă etnică.
Lipsa alfabetizării românilor basarabeni pentru o majoritate a acestora (numai 6,1 la sută erau ştiutori de carte conform unor statistici ruseşti realizate între anii 1905-1907) a constituit în timpul stăpânirii imperiale ruse un mare avantaj pentru păstrarea aproape neatinsă tradiţiei şi credinţei româneşti, însă a devenit curând după anul 1918, unul dintre obstacolele integrării românilor basarabeni în cadrul României Mari.
Acest handicap a fost în parte înlăturat, statistica anilor ’30 arătându-ne că eforturile făcute de statul român au meritat, indiferent de costuri. În 1938, aproape 40 la sută din românii basarabeni ştiau să scrie şi să citească, destui au fost absolvenţi ai unor forme de educaţie şi învăţământ superioare stadiului primar.
În privinţa constituirii unui corp funcţionăresc şi de experţi în Basarabia rezultatele au mai mai slabe, mulţi dintre cei trimişi cu casă, familie şi posturi în noua provincie s-au comportat ireverenţios şi abuziv cu populaţia locală, însă aceasta nu trebuie citită ca o prezenţă permanentă, ci trebuie tratate ca excepţii.