Sigur, tot la școală se studia, neștirbit, „Balada unui greier mic“ a lui Topîrceanu. Acolo, așa cum știm cu toții, apărea drept „Lungă, slabă și zăludă, / Botezînd natura udă / C-un mănunchi de ciumafai“, risipind în juru-i „Ploi mărunte, / Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai…“. Deci pe linia cealaltă, cenușie și bolnăvicioasă. Numai că respectiva poezie ne era predată din altă perspectivă: cea a eticii muncii, să zicem. Bietul greiere o pățea, de fiecare dată, în raport cu vecina lui, furnica. Aceasta din urmă nu se dovedea deloc un suflet caritabil și nici o bună creștină: cînd greierele îi cerea „o grăunță cît de mică“, se comporta precum Scrooge (de care atunci nu auzisem), se dovedea hapsînă, fără inimă, și nu-i dădea nimic.
Pe cînd furnica știa că nu va avea credit la greiere, pentru că acesta va rămîne mereu un trîntor asocial care nu o să aibă nici urmă de grăunță
Că nu toți pot fi introduși cu succes în categoria victorioasă și productivă a „oamenilor muncii de la orașe și sate
pe vremea aceea, era o stigmă. Gay nu puteai fi, declarat, pentru că riscai pușcăria. Cu probleme mentale, riscai să fii internat la vreun spital de psihiatrie
Greierii nu erau admiși. Altfel decît ca exemple negative. De tipul tinerilor care erau tunși și trimiși la muncă, într-o anumită perioadă.
Altfel, toamna venea harnică în fiecare an, în orașele și în caietele noastre. Greierele a rămas însă ostracizat, cam pînă‑n 1989.
Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.