Vreau să spun că astăzi nu mi-a fost ușor. Am plecat la muncă la ora 5:00. Mai pe seară mi s-a făcut foame, dar nu am avut ce mânca. Am avut un pateu, o pâine și am mâncat-o goală. Mă gândesc, cât de grea e viața s-o duci singură? Îmi aduce aminte de cum am trăit acasă, dar cu toate astea sunt din ce în ce mai puternică, nu vreau milă. Îmi doresc foarte mult să am casa mea!”.
Așa arată un pasaj din jurnalul unui adult, care își cară și astăzi trecutul în spate.
Ea este Vanessa Dancea. În spatele zâmbetului larg cu care te întâmpină și a ochilor căprui ce îi sclipesc, se ascunde o responsabilitate imensă. Când o vezi, n-ai crede că e o tânără de 22 de ani, care n-a avut șansa de a fi sau de a se simți copil. Vanessei i-a fost greu, de la momentul în care refuza să se îmbrace cu fuste lungi și să învețe limba romani, pâna la momentul în care și-a pierdut mama și a ajuns în primul centru de plasament. Primul din cele patru în total.
Când casa în care locuia alături de cinci surori și doi frați devenise un pericol, Vanessa și cele două surori cu care a rămas, Georgiana și Soleda, au început să bată la mai multe porți. Erau alungate de vecini pentru că știau cine sunt părinții lor. Le era frică că fură sau fac scandal, deși Vanessa avea doar 10 ani. Copila s-a confruntat cu rasismul de dinainte să știe ce înseamnă termenul. La 12 ani, a devenit un copil instituționalizat.
Am cunoscut-o pe Vanessa într-o luni de noiembrie, la prima Gală „Eu Contez”, gală a tinerilor instituționalizați, proiect inițiat de actrița și regizoarea Alina Șerban. Acolo a avut loc premiera scurtmetrajului „Vanessa”, care a pus în lumina reflectoarelor povestea ei de viață. Tremura din cap până în picioare când a fost chemată pe scenă, dar o simțeam mândră că a reușit să scoată la iveală realitatea din cămine. Mi-a spus că s-a hotărât să vorbească despre tot și ne-am întâlnit la o cafea cu prima ocazie.