Cand aveam vreo 10-12 ani, toti astia de 30 de ani mi se pareau hodorogi si ma miram, cat se poate de sincer, ca mai sunt in stare sa mearga biped fara bastoane. Pe masura ce m-am rumenit, evident ca dioptriile existentiale mi s-au dezaburit. Tin minte ca mama mea, cand a implinit vreo 40 de ani, spunea ca ar da orice sa se intoarca in timp pe la 30 de ani, nu mai devreme. Eu nu pricepeam deloc complicatia asta. Adica, daca tot bateam campii si visam la masina timpului, atunci macar sa revii la 18 ani, s-o iei iar cu viata matura din patratica zero. Am inteles mult mai tarziu. Azi, ii plagiez fantezia. Daca ar fi sa ma intorc in timp, nu cred ca as fora mai jos de 30 de ani. Poate la 29, ca sa sune mai comercial – ca atunci cand spui ca ai 80 de kile, ca sa nu spui ca ai 130. Doar ca e cazul sa terminam cu delirul, Doar ca nu m-am mai indragostit cam de multicel si, in consecinta,stau parcat si ma uit dupa puicute cu cur de ciocolata Nu-mi dau seama cat de tanar sau batran mai sunt,Apoi aud de colegii mei, sinucigasii, bolnavii, disparutii, si ma simt cu un picior in groapa, Cand sunt indoit de iubirii mele, devin, brusc, batran Cand ma simt a nimanui, incaruntesc.
In Copilarie, basmul meu preferat era „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Care, potrivit profesorilor mei de literatura de mai tarziu, nici macar nu e basm, e o nuvela sinistra, de-un tragism inuman, . Atunci, eu nu-l vedeam ca pe o poveste trista, . Azi, cred ca va imaginati cum il vad.