La 1798, după Pravilniceasca Condică (tipărită la 1780) căsătoria dintre un rob şi o femeie slobodă este interzisă. Există şi o portiţă de eludare a legii care presupune fie răscumpărarea robului, fie robirea slobodului. Mai trebuie adăugat că odraslele născute din astfel de legături, considerate „impure“, urmau „norocul“ mamei, cum paradoxal se exprimă scrierea legislativă. Pînă la urmă , poate fi socotit un „noroc“ să te naşti om liber…
Ca atare, egumenul Neofit şi-a dat acordul, din raţiuni economice: „gîndind că cu vremea o va putea cîştiga pe fată“. Şi dacă ar fi „cîştigat-o“ pe fată, ar fi mărit numărul robilor ţigani ai mănăstirii cu fiecare copil născut.
Astfel de situaţii sînt destul de des întîlnite pînă la mijlocul secolului al XIX-lea şi pînă la lungul proces de dezrobire a ţiganilor. Robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, ţiganii sînt consideraţi fiinţe inferioare, dependente de un stăpîn. Stăpînul le ordonează viaţa, hotărînd asupra alimentaţiei, muncii, căsătoriei, locuinţei, chiar şi a creştinării, sau dacă vor fi vînduţi sau păstraţi. Nici o decizie privind viaţa lor nu le aparţine. Viaţa lor depinde, aşadar, de viaţa stăpînului lor, de starea materială a aceastuia şi mai ales de caracterul acestuia. Unii dintre ei o duc uneori mai bine decît ţăranii de prin satele boiereşti. Sălaşele de ţigani sînt, de fapt, o investiţie economică, pentru orice stăpîn. Un rob îşi sporeşte valoarea dacă este sănătos şi are o meserie. Conacul boieresc, curtea domnească,