Cu ce se ocupă Natalia Duminică?
— Sunt originară din satul Carabetovca, raionul Basarabeasca. M-am născut într-o familie mixtă – tatăl meu este rom, mama este non-romă. La 18 ani am mers la facultate. Am urmat, după liceu, Facultatea de Ştiinţe Economice, apoi am început să lucrez în domeniul drepturilor omului. Din 2011, activez în acest domeniu.
— Cum a fost să creşteţi într-o familie mixtă?
— Cred că persoanele care provin din familii mixte se confruntă deseori cu mai multe dificultăţi, atât în interiorul comunităţii, cât şi în afara acesteia. În interior, membrii comunităţii nu te acceptă în totalitate, dat fiind faptul că eşti „mixt”, iar în exterior, tu eşti la limita dintre romi şi non-romi. Totodată, persoanele din exterior te percep deseori ca rom şi, iarăşi, cazi sub acelaşi flux de stereotipuri şi prejudecăţi cu care se confruntă, de obicei, romii.
— Cum aţi reuşit să depăşiţi aceste prejudecăţi?
— Situaţia mea cred că a fost puţin diferită de cea a altor familii. Deşi provin dintr-o familie mixtă, satul în care m-am născut şi am locuit este unul în care doar familia noastră lărgită era de etnie romă. Aici e vorba despre patru familii maximum – familia noastră, familia fratelui şi a surorii tatălui şi familia buneilor. Deci, în interiorul familiei eu şi fratele meu nu eram percepuţi ca romi, iar în exterior ne confruntam cu acele stereotipuri şi prejudecăţi cu care se confruntă, de obicei, romii. Şi aici mă refer mai mult la educaţie. Fiind copil, atât din partea profesorilor, cât şi a colegilor, întâlneam anumite stereotipuri. Chiar şi acum îmi amintesc că, în clasa întâi (am mers direct la şcoală, nu am frecventat grădiniţa), eu eram copilul din ultima bancă. Dacă nu greşesc, până în clasa a treia am stat în ultima bancă. Ştiu foarte bine ce înseamnă a fi copilul din ultima bancă şi ştiu foarte bine care e atitudinea profesorilor atunci când stai în ultima bancă – una foarte distantă. De obicei, aşteptările profesorilor faţă de copiii romi sunt foarte joase. Eu am avut aceeaşi situaţie. Cum am trecut peste aceste atitudini? Scopul meu era să învăţ şi mama a fost cea care m-a susţinut întotdeauna şi m-a motivat, şi a făcut tot posibilul ca eu să merg la facultate. Ea a dorit ca eu şi fratele meu să avem studii superioare, deoarece ea a urmat doar un colegiu, tatăl meu la fel. Părinţii mei ştiu foarte bine ce înseamnă a avea acces la piaţa muncii atunci când eşti doar cu studii colegiale. Ideea de a merge mai departe la facultate demonstra că, uite, şi romii pot ceva. Cred că asta m-a motivat să trec peste toate barierele şi dificultăţile.
— Asta v-a motivat să alegeţi să lucraţi mai departe în domeniul drepturilor omului?
— Da, inclusiv. Ceea ce ţine de domeniul drepturilor omului e un capitol aparte. Pe parcursul a trei ani de facultate dorinţa mea era să plec din localitate, să plec undeva unde nimeni să nu ştie că sunt de etnie romă şi unde niciodată în viaţă să nu spun acest lucru, ca să nu suport iarăşi acel val de atitudine negativă faţă de mine. Fiind la facultate, profesorii şi colegii nu ştiau că sunt de etnie romă şi mai erau pe alocuri din partea profesorilor glume sau proverbe de genul „se îneacă ca ţiganul la mal”, sau alte proverbe cu referire la romi. Eu tăceam, nu spuneam nimic, pentru că nu voiam să intru în dezbateri cu profesorii. Ştiţi care este statutul profesorului la noi, în Moldova. Încercam să-mi ascund, într-un anume fel, etnia. Când am început să fac voluntariat, după facultate, la Centrul Naţional al Romilor, am întâlnit foarte multe persoane de etnie romă care fie sunt jurişti, fie avocaţi, medici, artişti, adică vin din foarte multe domenii. Cred că la momentul dat am încercat să identific nişte modele pentru mine, care să mă facă să vreau să lupt pentru drepturile omului şi să fac ceva în folosul comunităţii.