Dacă se confirmă acuzațiile din Irlanda de Nord, unde doi tineri — despre care presa din România menționează că sunt romi – ar fi sechestrat și încercat să violeze o fată de 13 ani, atunci aceștia trebuie să răspundă în fața legii. Fără scuze, fără ezitări, fără echivoc. Legea trebuie aplicată, iar victimele trebuie sprijinite și protejate, indiferent de cine sunt agresorii.
Dar acest text nu este despre vinovăția sau nevinovăția lor – ci despre modul în care societatea reacționează atunci când agresorii aparțin unei minorități etnice deja profund stigmatizate.
Pentru context: în orașul Ballymena din Irlanda de Nord protestele au degenerat în violențe, după ce informațiile despre caz au apărut în spațiul public. Potrivit martorilor, victima — o fată de 13 ani — ar fi fost sechestrată timp de mai multe ore într-o casă. Deși inițial comunitatea a cerut proteste pașnice, situația a escaladat grav în doar câteva ore.
Și lucrurile nu s-au oprit acolo. Zilele acestea, comunități de imigranți sunt ținta unor atacuri și amenințări constante. Grupuri radicale, încurajate de discursul unui partid ultra-naționalist local, transformă acest caz într-un pretext pentru rasism, xenofobie și violență stradală.
În tot acest timp, statul român tace. Niciun comunicat oficial. Nicio reacție instituțională. Niciun gest de sprijin pentru românii din acea comunitate — chiar dacă unii sunt, în prezent, în pericol.
Și nu putem să nu ne întrebăm: Dacă cei amenințați nu ar fi romi, am vedea aceeași indiferență? Sau e tăcerea asta un nou semnal că romii, de fapt, nu sunt percepuți ca cetățeni români „cu drepturi depline”?
Este o întrebare incomodă. Dar necesară. Pentru că în mod normal, etnia unui suspect nu ar trebui să apară într-un articol de presă, mai ales când nu este relevantă pentru înțelegerea faptelor. Iar faptul că anumite publicații din România aleg să includă această informație — sub pretextul „așa spun sursele” — nu este jurnalism de calitate.
Este o formă de complicitate. A menționa apartenența etnică fără context, fără relevanță și fără reflecție critică înseamnă, de fapt, a valida prejudecățile publicului, nu a-l informa corect.
Romii sunt o comunitate care trăiește deja sub o lupă imensă – o populație văzută adesea nu ca cetățeni, ci ca potențiale probleme. Așadar, când o redacție preia pur și simplu o informație de la o sursă oficială și o difuzează fără filtru, contribuie – conștient sau nu – la alimentarea unei narațiuni colective dăunătoare. Nu este o practică nouă. De-a lungul anilor, presa europeană a avut multiple episoade în care naționalitatea sau originea infractorului a fost folosită pentru a construi panică morală sau capital politic.
În Italia, de exemplu, pe fondul unor infracțiuni comise de români în anii 2000, ziare precum Il Giornale sau La Repubblica au titrat frecvent cu „romeno arrestato”, alimentând sentimentul anti-imigrație și declanșând chiar tensiuni diplomatice cu România. În Germania, în timpul valului migraționist post-2007, s-a vorbit constant despre „criminalitatea est-europeană” în termeni generici, fără nuanță sau context. De fiecare dată, același efect: stigmatizare colectivă și ură direcționată împotriva tuturor celor care „seamănă” cu făptașul.