Romii pot fi găsiţi în aproape toată lumea, iar partea de est a Europei nu face excepţie, implicit România şi partea de nord-vest a ţării. Cu toate că nu au reuşit să îşi creeze un stat de sine stătător, ei nu şi‑au pierdut particularităţile care îi caracterizează ca etnie, nici graiul, deşi majoritatea romilor vorbesc şi limba oficială a ţării în care s-au stabilit.
Încă din Evul Mediu, romii au avut un tip de habitat şi o organizare socială proprii, foarte diferite de cele ale populaţiei majoritare. De la primele atestări, ei sunt menţionaţi ca trăind în sălaşe, fiind numiţi, din această cauză, ţigani de cort (Cigani tentoriati).
Chiar în urmă cu câteva secole, romii erau atipici prin numele pe care le purtau,
căci „ele sună cu totul curios şi nu se găsesc la ceilalţi locuitori ai ţării” (Potra 1939:
136). Dintre numele ţigăneşti cunoscute în secolele XV–XVI, Niculae Crişan menţionează Bolbora, Carapace, Chicior, Coţofană, Giopa, Gobliţa, Kiţa, Korunga, Lepădat,
Palabul, Pâhul, Piţug, Râcea, Ţigănuş – pentru bărbaţi –, iar femeilor le erau sortite nume
precum Bordia, Iarmianca, Moma, Slomia, Varsama, Vişa (v. 1999: 38). De asemenea, specifice secolului XX sunt prenume precum Curcă, Lepădat, Leuştean, Lupa, Şoşoi. Mai
mult de atât, dintre diminutivele apreciate în mare măsură de ţigani sunt demne de
precizat Duduleţ, Fetiţa, Mărinel, Lupulică, Praluţa (v. Potra 1939: 136).
În prezent, romii sunt printre puţinii oameni care cutează să le ofere copiilor
nume unice – uneori cu liber consimţământ, alteori involuntar, inconştient. Chiar dacă
unele nume singulare nu au mereu şansa de a se impune sau de a crea premisele unei
noi mode onomastice, ele nu trec neobservate, prin prisma diversităţii şi a bogăţiei
semantice atipice.
După cum observă Oliviu Felecan, „etnia ce face notă discordantă cu cetăţenii
de celelalte naţionalităţi e cea ţigănească. Aceasta, pe lângă numele specifice moştenite
din moşi‑strămoşi […], adoptă altele noi, sub proaspăta impresie a unor filme artistice,
telenovele, melodii în vogă” (2009: 87). În acest sens, comunitatea romă nu este omogenă, astfel că în cadrul ei se distinge o parte conservatoare, preferând numele vechi, cu
tradiţie în familie, în amintirea unor străbuni, venerând personalităţi biblice sau nume
identice cu cele ale părinţilor, iar pe de altă parte, se impun cei care aduc inovaţii în sfera
antroponimiei, prin prenume unice, inedite sau unele hilare.