oan Cristian Irimescu provine dintr-o familie de romi săraci, însă prin muncă, ambiţie şi curaj a reuşit să termine două facultăţi şi să devină rezident în medicina de familie în Bucureşti.
„Voi să ajungeţi mari şi să aveţi curajul să vorbiţi cu boierii de la egal la egal.“ Asta îl sfătuia bunicul său pe Ioan Cristian Irimescu (31 de ani), un tânăr medic rezident din Bucureşti, ce provine dintr-o familie de romi vătraşi.
Bunicii lui au fost fierari şi cărămidari, însă Ioan Cristian Irimescu a reuşit să-şi depăşească condiţia socială, să învingă prejudecăţile şi neajunsurile şi să-şi găsească propriul drum spre succes, călăuzit mereu de vorbele bunicului. Fără îndoială, Ioan Cristian Irimescu este unul dintre exemplele de urmat: a învăţat zi şi noapte pentru o profesie demnă şi a reuşit să ajungă în elita României.
Este rezident în medicină de familie şi a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti în 2019. Înainte, însă, a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe Juridice din Oradea şi a fost bursier Roma Education Fund. Dragostea de carte i-a fost insuflată de mama sa, care l-a crescut şi l-a învăţat să aibă ambiţie, să fie puternic şi să nu dea niciodată înapoi de la ţelul său.
„Sunt 164 de ani de când noi, romii, suntem un popor liber, dar istoria n-a fost blândă cu noi. Din această cauză am devenit puternici. Eu am fost încercat de sentimentul ruşinii mulţi ani. Multele prejudecăţi şi discursuri rasiste din mediul în care am trăit m-au făcut să-mi neg originile. Dar, ca orice lucru rău, m-a învăţat să înţeleg cine sunt. Acum situaţia e diferită“, spune tânărul medic rezident.
„Sunt Cristian Irimescu, medic rom, bursier Roma Education Fund, fratele, copilul, prietenul, unchiul şi modelul cuiva. Nu-mi mai este ruşine pentru cum m-am născut. Îmi este ruşine de atitudinea celorlalţi faţă de romi. Mă deranjează nu doar discriminarea pe criterii etnice, ci şi discriminarea de gen, homofobia şi, în general, prejudecata. Asta nu înseamnă că eu sunt lipsit de prejudecăţi, însă exersez cu mine, cu fiecare gând murdărit de prejudecată.“
„Sora mea Jeni este asistent medical; Daniela, tot una dintre surori, este în curs de licenţiere în Ştiinţe Juridice, cu gândul să se înscrie la Facultatea de Horticultură; am o verişoară, Carmen, care acum este în Belgia şi lucrează în cercetare ca asistent de laborator. Mama este cea care ne-a sprijinit cel mai mult şi ne-a îndemnat să învăţăm, cea care a fost mereu aproape de noi. Este omul care a investit cea mai multă încredere şi energie în noi. Blândeţea şi perseverenţa ei mi-au ghidat paşii“, povesteşte Cristian.
Sunetul nicovalei şi mirosul ceaiului de sunătoare
Amintiri frumoase are şi cu bunicii săi, care, din păcate, s-au stins şi n-au reuşit să-l vadă absolvent de Medicină. „Dimineaţa, când stăteam la ţară, mă trezeam în sunetul nicovalei şi în mirosul de ceai de sunătoare, alături de pâinea prăjită în ou, pregătite de mamaie. Mergeam cu tataie să ducem scoabele «boierilor» – scoabele sunt bucăţi de fier cu vârfurile îndoite şi ascuţite, folosite cu scopul de a prinde două grinzi de lemn ale acoperişului unei case. Copil fiind, asistam la construcţia unei căruţe de la zero, la potcovitul cailor.
Bunica mă învăţa cum se face din lână ilicul şi cum să mulgem capra şi să facem brânză. Ea ne făcea plăcintă şi scovergi la plita de afară. Mereu ne dădea nouă ouăle de găină încă nematurizate să le mâncăm. Erau cele mai gustoase ouă. Bunicul meu a regretat că n-a moştenit fierăria unul dintre nepoţi. Când eram mic, eram fascinat cum din bucăţi de fier ieşeau tot felul de obiecte. Însă mereu aveam în cap ce-mi spunea mama: «Să munciţi cu capul». Regret că bunicii mei n-au rămas în viaţă să ia parte la succesul de azi. Însă ştiu că spiritul lor a văzut asta şi sunt împăcaţi“, spune medicul.