M-am născut într-un oraș aflat în sud-estul țării, pe malul stîng al Borcei. Treci Dunărea cu bacul și ajungi la granița cu bulgarii, după cum repede ajungi și la Marea Neagră, așadar orașul nu te „sugrumă“, nu te ține sufocat – în ciuda prafului –, pentru că se deschide înspre toate zările. Asta o fi fost motivul pentru care o fi adunat, generos, multe nații, mulți aventurieri și mulți dezmoșteniți ai sorții. Urechea copilului din mine a înregistrat că în oraș trăiau români, țînțari (sau machidoni, ei bine, îmi amintesc că noi, copiii, ignoram cu superbie faptul că termenii arătau denumiri ale aromânilor, habar n-aveam că eram aceeași nație), greci, armeni, turci, țigani, bulgari, lipoveni etc.
Noi, copiii, ne jucam în devălmășie, nu a contat niciodată cu cine, dacă te jucai, te jucai și la revedere, pa, bonjour, nu conta dacă o făceai cu țigani, turci, greci, nimănui nu-i trecea prin cap să facă vreun comentariu. Împărțeam „Paparuda“, nu i așa, că doar ei, țiganii, făceau cărămizi, că doar ei erau cărămidari, „Plouă, plouă, / Babele se ouă“ cîntam, turbați de bucurie, fără să știm că asta ar putea însemna că femeile „cloceau“ cărămizile poate pentru a le usca, erau necesare la case, ei și, e puțin lucru?
Toți împărțeau orașul copilăriei mele egal și fratern. În melanjul acela de seminții, eram obișnuiți cu o întreagă coloratură de tenuri, dar și cu Babelul din piețe, tîrguri și bîlciuri. Știai că cineva din oraș e grec sau turc sau țigan sau român, pur și simplu, știai și gata, era pur constatativ, nu implica nici o altă judecată, după cum știai și că cineva e însurat cu o bulgăroaică sau că, bunăoară, Coana X e măritată cu un armean, cum era cazul bunicii mele materne.
Mamei mele însă cel mai mult îi plăceau, dintre toți, țiganii. Îmi amintesc și că mă tîra pe la toate tarabele argintarilor și ale aurarilor să-și cumpere cercei rotunzi și mari (pe care i-a purtat toată viața pînă i s-au despicat urechile), dar și să găsim mere pe băț sau acadele (vă amintiți zahărul ăla răsucit multicolor pe un băț de lemn, nu?). Dacă avea de făcut o treabă mai complicată în casă, o rezolva cu o dalică, dacă avea de reparat ceva (sau de dat ceva), vorbea cu un spoitor sau cu o spoitoriță. Treaba se rezolva cu precizie (cum, tot cu precizie, bunicul armean ar fi ales mai degrabă un țigan decît un român pentru ale lui negoțuri). Era convinsă că a moștenit o oală cu cocoșei și că era doar o chestiune de timp pînă să intre în posesia ei, după cum suspecta că bunica ar fi avut un strămoș țigan. Pentru că pe atunci nu era nimic peiorativ în asta, nimeni nu zicea rom. Odată (dămult, mai dă-dămult), la un bîlci (amplasat hă-hăăăt, unde și-a dus mutu’ iapa și țiganu’ cîrlanu’), o femeie frumoasă cu bănuți în părul negru și cu fuste înfoiate mi-a zis: „Pe unde calci noroc să ai!“ I-am zîmbit, mi-a zîmbit și mama mi-a zis că așa o să fie.