Robii țigani se aflau pe treapta socială cea mai de jos (ne referim în special la robii „vătrași”, care trăiau pe moșii, nu la țiganii domnești ce erau în marea lor majoritate nomazi). Erau întru totul proprietatea stăpânului care uza de acest drept după bunul său plac: îi punea la muncă, îi vindea, îi lăsa moștenire, îi lăsa zălog, îi dădea la schimb, îi bătea sau încarcera – era un bun mișcător al stăpânului [6].
Călătorii străini constatau această situație a țiganilor (care le provocau „când milă, când scârbă”) din secolul al XV-lea și până la dezrobire. Un student englez aflat în călătorie prin Balcani, prezent la Turnu Roșu în anul 1794, rămâne impresionat de faptul că țiganii sunt „vânduți precum boii” [7]. Contele d’Antraigues surprinde o realiate specifică Moldovei și țării Românești: „Boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluți. După plac îi vând și-i ucid ca pe niște vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex” [8].
Diferite reglementări domnești
Documentele domnești care fac re ferire la această stare de fapt o justifică prin „obiceiul pământului”. Și într-adevăr, contau mai puțin pravilele de inspirație bizantină și mai mult cutuma țării. Chiar și la începutul veacului al XIX-lea, în Codul Callimachi din Moldova (1817), se arată că robia „este împotriva firescului drit al omului, dar ea a fost urmată din vechime” [9].