Shadow

Unde era casa noastră a rămas spațiu liber. Îmi vine să caut acolo în pământ. Am rămas cu o durere foarte mare” 

Delia Grigore rămâne una dintre vocile academice importante ale studiilor rome din România, iar intervențiile ei au un caracter puternic normativ și militant: cultura romani este gândită nu doar ca obiect de cercetare, ci ca spațiu de recuperare identitară și reparație simbolică. Uneori, această poziționare produce tensiune între perspectiva academică și realitatea nuanțată a experiențelor individuale, dar tocmai această tensiune deschide dialogul.

În acest cadru, interviul a avut loc ca o prelungire a unei discuții mai ample despre memorie, identitate și reprezentare.

Cotidianul: Cum erați ca fetiță? Ce amintiri din copilărie v-au marcat cel mai mult?

La vârsta mea de 54 de ani, nu mai știu dacă mai am multe amintiri din copilărie; eu sunt născută în Galați. Eram prea mică pentru a-mi aminti Galațiul de atunci; mi-l aduc aminte mai târziu, când l-am vizitat. Am venit la vârsta de 4 ani în București și mi-am petrecut copilăria aici. Apropo de amintirile din copilărie, ele sunt totuși legate de București, din cartierul Dudești, de pe Splaiul Unirii — un cartier cu mulți romi. Și noi, și alți romi, venisem din provincie aici pentru o viață mai bună; căutam servicii mai bune.

Noi am cumpărat casa în ’76 de la un evreu. M-a marcat nu o amintire directă, căci eram prea mică, ci ceea ce îmi povestea mama: acest domn evreu era în doliu, îi murise soția și se pregătea să plece în Israel. M-a marcat faptul că ei țineau doliul stând pe o pernă, fără a vorbi nimic timp de trei zile. Este vorba despre expresia „a-ți pune cenușă în cap” — de aici vine — pentru că își punea praf din acela peste cap și se tot ruga în minte. Nu mânca și nu bea nimic timp de trei zile. Ăsta era doliul tradițional al evreilor ortodocși; apoi, a plecat la copii, în Israel. În anii ’70 chiar asta se întâmpla: evreii erau îndemnați să plece, iar statul comunist avea momentele sale de rasism. Noi atunci am cumpărat casa; el a vândut-o la un preț destul de bun pentru noi. Era o căsuță, o casă la curte, acolo în acel cartier.

M-a marcat copilăria în cartier, alături de noi toți. Erau femeile rome care stăteau la colț și vindeau semințe, iar nouă, copiilor, ne dădeau pe degeaba. M-au marcat duzii. Erau și albi, și negri; știu că atunci când cădeau dudele și le mâncam, erau atât de dulci încât niciun alt fruct nu mi se mai părea la fel de bun. Mă marca faptul că mergeam cu toți copiii din cartier să vedem filme. Cartierul a fost demolat cu totul în ’85-’86. Acolo era cinematograful Tomis, unde mergeam la film, dar, de multe ori, nu se proiecta nimic pentru că eram prea puțini spectatori. Dacă eram prea puțini în vremea aceea, în anii ’80-’85, proiecția se anula și eram tare triști când ne întorceam acasă.

Altfel, îmi amintesc că eram înscrisă la biblioteca cartierului și îmi plăcea să citesc încă de atunci. În acei ani citeam Peter Pan și îmi plăcea mult Jules Verne. Mergeam mereu la bibliotecă și împrumutam cărți; mi s-a întâmplat să nu mai vreau să le duc înapoi, iar atunci mama a fost nevoită să le plătească. Cred că și acum mai am cartea cu Peter Pan, atât de mult mi-au plăcut ilustrațiile. Țin minte că era o prietenie frumoasă între noi; țin minte și Școala Primară, și Gimnaziul. Acolo aveam cei mai buni prieteni. Însă, după 10 ani petrecuți în acel cartier, totul s-a demolat și întreaga familie a fost distrusă emoțional. Ne-au mutat apoi în zona Universității, unde aveam niște relații ca mulți alții la acea vreme. Acolo stau și azi, adică de 40 de ani, dar niciodată nu mi-a plăcut, deoarece este un bloc vechi, fără niciun fel de verdeață. Eu aveam curte acolo, în Dudești; aveam un cais, un vișin, un măr, câțiva trandafiri și câteva hortensii. Era o curte mică, dar erau și melci, pe care îi iubeam mult. Aveam o cămăruță mică și cireșii băteau cu crengile lor în geam când înfloreau; îmi plăcea enorm și am rămas cu o durere după acele locuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *