Ca cercetător, cum aţi rezuma sclavia romilor în spaţiul românesc? Suntem tentaţi să asemănăm cazul populaţiei rome de la noi cu sclavia afro-americanilor din SUA, greşim? Prin ce aspecte ar trebui să ne rămână în memorie secolele de sclavie romă de pe teritoriul ţării noastre? Adrian-Nicolae Furtună: E dificil să rezumi în câteva cuvinte cinci secole de sclavie, cinci secole de istorie a romilor în spaţiul românesc. Însăşi utilizarea cuvântului „sclavie“ în contextul istoriei româneşti poate părea pentru unii o forţare a normelor de înţelegere şi interpretare a istoriei naţionale. Comparată pe o serie de coordonate generale, sclavia romilor din spaţiul românesc este foarte asemănătoare cu cea a populaţiei de culoare din SUA sau cu oricare altă formă de sclavie din oricare altă parte a lumii: vânzări de copii, fuga sclavilor de pe moşii (plantaţii, în cazul SUA), dezumanizarea sclavului şi considerarea lui ca un bun mobil, exploatarea economică a acestuia. Un aspect care pentru unii îngrădeşte această comparaţie este acela că la noi a existat în general doar o piaţă internă de sclavi (robi sau ţigani, pentru că în documente cuvântul ţigan se confundă adesea cu cel de rob). Puţini sunt cei care cunosc faptul că şi la noi, la jumătatea secolului XIX a existat o mişcare aboliţionistă, că sclavia era condamnată chiar şi de către unii boieri şi intelectuali în mod public. Cuvântul „sclavie“, datorită luptei duse de mişcarea civică afro-mericană din SUA, a difuzării pe scară largă a unor filme artistice cu un puternic impact asupra publicului şi, în general, a politicilor din domeniul memoriei întreprinse de-a lungul timpului de SUA, a căpătat „un puternic impact emoţional“, care atrage la nivel universal un anumit tip de vină, compătimire, empatie a „omului alb“ pentru soarta celui de culoare. Până în prezent, sclavia romilor a reprezentat un capitol din istoria României care nu a fost suficient reprezentat la nivel public, astfel încât să genereze crearea unei memorii sociale în jurul lui.
Adrian-Nicolae Furtună, cercetător în cadrul Centrului Naţional de Cultură a Romilor şi fondator al Centrului de Cercetări Culturale şi Sociale „Romane Rodimata“, spune că „dezrobirea a avut loc fără un set concret de măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei eliberate“.
